„In ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse.” (Genesa 2:2–3).

A sfinţi înseamnă a pune deoparte, sau a deosebi. Dumnezeu a binecuvântat şi a sfinţit ziua a şaptea a săptămânii şi nu alta, deosebind-o de celelalte zile de lucru din săptămână, punând-o deoparte pentru Sine, pentru a servi omenirii ca zi de sărbătoare şi repaus săptămânal, în amintirea creaţiunii. O binecuvântare şi sfinţire dumnezeiască planează asupra zilei a şaptea a săptămânii, ceea ce face ca această zi să fie cu totul deosebită de celelalte şase zile ale săptămânii. Ziua a şaptea a săptămânii a fost şi rămâne prima şi unica zi de sărbătoare instituită de Dumnezeu în Paradis, o dată cu facerea lumii.

Adam, cel dintâi om, era în prima zi a vieţii lui. El privea cu bucurie splendoarea Paradisului, bucurându-se împreună cu soţia sa Eva, de natura minunată pe care Dumnezeu a creat-o pentru fericirea lor. Timp de şase zile pe săptămână omul lucra grădina şi o păzea. Munca nu era o greutate, ci o plăcere. In ziua a şaptea se odihnea de lucrările lui, după cum Dumnezeu Se odihnise de asemenea de lucrările Sale. (Genesa 2:8–15; Evrei 4:10).

Viaţa şi fericirea omului erau însă condiţionate de respectarea poruncii dumnezeieşti. „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: ‘Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit’.” (Genesa 2:16–17). Atât timp cât omul a trăit în ascultare faţă de porunca dumnezeiască, a fost fericit. Prin călcarea poruncii lui Dumnezeu, păcatul a intrat în lume, şi prin păcat a intrat moartea. Astfel, moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit. (Romani 5:12).

Bunul Dumnezeu însă, în marea Sa iubire faţă de omul păcătos, a elaborat un plan de mântuire prin jertfirea Fiului Său, care avea să sufere şi să moară în locul omului păcătos. Sămânţa femeii avea să zdrobească astfel capul şarpelui, adică al diavolului. (Genesa 3:15).

Cu inima plină de durere şi întristare, dar plini de încredere şi speranţă în Acela care nu poate să mintă, prima pereche de oameni a părăsit Edenul plăcut şi fericit. O dată cu înmulţirea omenirii pe pământ, oamenii s-au împărţit în două clase: credincioşi şi necredincioşi; ascultători şi neascultători de Dumnezeu. De multe ori Dumnezeu şi-a dovedit dreptatea, răsplătind pe cei credincioşi şi ascultători de poruncile Sale, şi pedepsind pe cei necredincioşi şi nelegiuiţi, oferind astfel o pildă pentru generaţiile viitoare. Patriarhi cum au fost: Enoh, Noe, Avraam, Isaac şi Iacob, au fost bărbaţi sfinţi care au umblat în strânsă legătură cu Dumnezeu, iar El i-a binecuvântat. (Genesa 5:24; 6:9). El a pedepsit însă prin potop lumea de pe timpul lui Noe, iar cetăţile Sodoma şi Gomora — cu foc, pe timpul lui Avraam. (Genesa 6:1–13, 18, 20; 19:12–29).

Potrivit făgăduinţei făcute lui Avraam, Dumnezeu Şi-a ales un popor dintre toate popoarele lumii care să fie al Lui, ca popor deosebit, o lumină pentru toate popoarele lumii. (Genesa 12:1–3, 15, 13; Exodul 3:1–10). Acest popor a fost în vechime poporul Israel. „ISRAEL” a fost numele pe care Dumnezeu l-a dat patriarhului Iacov şi înseamnă: „Luptător cu Dumnezeu” sau „Cel ce luptă cu Dumnezeu”. (Genesa 32:28). Din mijlocul acestui popor Şi-a ales Dumnezeu slujitorii Săi, sfinţii profeţi, cărora El le-a făcut cunoscută voinţa Sa pentru întreaga omenire.

Pentru a putea cunoaşte cât mai bine voia lui Dumnezeu şi pentru a şti cum să ne ferim de păcat (păcat = fărădelege, călcarea Legii — 1 Ioan 3:4), făcând numai ceea ce este plăcut înaintea Lui, bunul Dumnezeu Şi-a descoperit voinţa Sa în legea morală a celor zece porunci. în aceasta, pe lângă celelalte nouă porunci, El a legiferat ziua a şaptea ca zi de sărbătoare şi odihnă săptămânală.

[continuare]

(autor: necunoscut)