Păcatul a provocat o despărţire între om şi Dumnezeu. Prin înmulţire, oamenii s-au împărţit în două clase: credincioşi şi necredincioşi; ascultători şi neascultători de Dumnezeu. Dumnezeu a avut întotdeauna slujitorii Lui care au oferit o bună mărturie în lume despre Dumnezeu. Biblia vorbeşte despre mute exemple de credincioşi: Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov şi cei doisprezece fii ai lui (din care au ieşit cele 12 seminţii ale lui Israel), Moise — conducătorul poporului Israel din Egipt spre Canaan, şi toţi profeţii din vechime, bărbaţi sfinţi care au trăit în strânsă legătură cu Dumnezeu. Din când în când, Dumnezeu Şi-a descoperit voinţa şi dorinţa Sa faţă de lume prin ei. Scrierile lor formează Sfânta Scriptură a Vechiului Testament.

Neamurile păgâne care n-au cunoscut pe viul şi adevăratul Dumnezeu, Creatorul cerurilor şi al pământului, s-au închinat şi au slujit naturii, soarelui, lunii şi stelelor. Şi-au făcut ei singuri dumnezei, închinându-se la zei şi zeiţe. S-au închinat la idoli, chipuri cioplite din lemn sau piatră. Au clădit altare în cinstea soarelui, lunii şi stelelor şi în cinstea zeilor şi idolilor cărora le aduceau jertfe. Aveau preoţi şi slujitori consacraţi cultului lor idolatru. Aveau diferite zile de sărbătoare consacrate soarelui şi zeilor, zile pe care le petreceau cu mâncări, lăutari, veselie, jocuri, baluri şi chiar cu orgii şi desfrânări.

Inchinarea la idoli şi la zei se făcea prin aducerea de tămâie şi jertfe la picioarele lor, îşi plecau faţa până la pământ înaintea lor, îngenunchiau, se rugau, tămâiau şi sărutau idolii.

Dreptul şi credinciosul Iov scrie în cartea sa despre nelegiuirea unor oameni de pe vremea aceea, care trimiteau săruturi lunii şi soarelui în semn de închinare printr-un semn făcut cu mâna, prin aducerea ei la gură. (Iov 31:26–28). Deasemenea, în cartea lui Ezechia se vorbeşte despre nelegiuirea unor oameni care stăteau la uşa templului Domnului între pridvor şi altar, cu spatele spre Templul Domnului şi cu faţa spre răsărit, şi se închinau soarelui. (Ezechiel 8:16)

Dumnezeu a dat instrucţiuni categorice copiilor Lui, pentru a se feri de asemenea fapte neplăcute lui Dumnezeu: „Veghează asupra sufletului tău, ca nu cumva, ridicându-ţi ochii spre cer, şi văzând soarele, luna şi stelele, şi toată oştirea cerurilor, să fi târât să te închini înaintea lor şi să le slujeşti: căci acestea sunt lucruri pe care Domnul Dumnezeul tău, le-a făcut şi le-a împărţit ca să slujească tuturor popoarelor, sub cerul întreg.” (Deuteronomul 4:19).
Dumnezeu Şi-a descoperit voinţa Sa şi în Legea celor zece porunci, care, dacă sunt cunoscute şi înţelese, feresc pe oameni de idolatrie.

In prima poruncă, Dumnezeu doreşte ca omul să-L aibă numai pe El ca Dumnezeu, să nu mai aibă şi alţi dumnezei în afară de El.

In porunca a doua, Dumnezeu opreşte facerea de chipuri cioplite sau orice alt fel de asemănări de fiinţe sau lucruri, cu scopul închinării în faţa acestora în vreun fel oarecare. (Exodul 20:4–6; Leviticul 26:1; Deuteronomul 4:15–18; Psalmii 97:7; 115: 1–8; Isaia 44:10–20; Ieremia 10:1–8).

In porunca a treia, Dumnezeu opreşte luarea în deşert a Numelui Său sfânt. Numele Domnului trebuie onorat. (Exodul 20:7; Leviticul 19:12).

In porunca a patra, Dumnezeu cere ca omul să sfinţească ziua Sa, ziua a şaptea – Sâmbăta, pe care Dumnezeu a binecuvântat-o şi a sfinţit‑o ca zi de odihnă şi sărbătoare săptămânală. în ziua aceasta se aduce închinare Dumnezeului Creator. (Exodul 20:8–11; Genesa 2:2–3).

Serbarea zilei a şaptea, Sâmbăta, a ferit poporul de a cădea în idolatria popoarelor păgâne. Ziua aceasta se respecta cu multă sfinţenie spre onoarea Domnului Dumnezeu, nu în felul cum ţineau păgânii ziua lor de sărbătoare în onoarea zeului sau a Soarelui.

Sfinţii profeţi ai Domnului s-au luptat pentru menţinerea adevărului dumnezeiesc, conform poruncilor Sale. Ne gândim la profetul Ilie, care a luptat contra slujirii şi închinării înaintea zeului Baal, care împreună cu Astarteea, erau zeii soarelui. Cultul acesta idolatru a pătruns în Israel, prin căsătoria împăratului Ahab cu Izabela, fiica lui Etbaal, regele sidoniţilor. Era un cult organizat şi întreţinut de stat, şi avea 450 de proroci pentru Baal şi 400 de preoţi pentru Astarteea. (1 împăraţi 18: 18–19). Ilie a somat poporul să ia poziţie hotărâtă de partea Domnului. (1 Regi 18:21).
în felul acesta, sfinţii profeţi ai Domnului au luptat pentru Domnul, pentru poruncile Sale, făcând ca numai Dumnezeu să fie slăvit între popoare.


Cultul şi sărbătorile romane pe timpul Domnului Hristos şi al sfinţilor apostoli

Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Domnul şi Mântuitorul nostru, S‑a născut pe timpul marelui Imperiu Roman, care cuprindea şi poporul Iudeu ce fusese cucerit. (Luca 2:1–2). Poporul roman era popor păgân; primise prin tradiţie ca moştenire de la vechile popoare (Egipteni, Babilonieni, Perşi şi Greci) cultul soarelui şi cultul zeilor. însuşi împăratul Cezar era considerat la Romani ca zeu. Aveau şi ţineau o mulţime de sărbători în cinstea zeilor. Cea mai însemnată zi de sărbătoare pentru ei era ziua Soarelui (dies Solis), sărbătoare în onoarea soarelui, căruia îi dădeau închinare în felul celorlalte neamuri păgâne de mai înainte.

Isus şi apostolii Săi au ţinut ca zi de sărbătoare săptămânală numai ziua Domnului, ziua a şaptea — Sâmbăta, ziua sfântă de sărbătoare moştenită de la sfinţii proroci, respectând-o cu sfinţenie, conform poruncii Domnului. (Luca 4:16–31; Faptele Apostolilor 17:1). Nu se găseşte nicăieri scris în Sfânta Scriptură a Noului Testament că Domnul Isus, sau sfinţii Săi apostoli după învierea Sa, ar fi ţinut ca sărbătoare ziua întâi a săptămânii, sau ziua soarelui (dies Solis), ziua de sărbătoare a bisericii romano-păgâne. Domnul a spus: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8:12).

Domnul Isus este şi trebuie să fie soarele şi lumina tuturor neamurilor. Cultul focului, cultul luminii şi cultul soarelui sau zeilor, a trecut! Toţi oamenii care doresc să fie mântuiţi, trebuie să‑L primească pe Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor. Isus a zis: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14:6).

Hristos a pus temelia Bisericii creştine. El a sigilat adevărul şi învăţăturile cu sângele Său vărsat. Sentinţa de condamnare la moarte a fost dată de preoţii conducători iudei şi aprobată şi întărită de Pilat, guvernatorul roman care l-a condamnat la moartea pe cruce, după obiceiul romanilor. Crucea era arma de tortură a romanilor păgâni.
După învierea Sa din morţi, Isus a dat poruncă apostolilor Săi: „Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit.” (Marcu 16:15–16; Matei 28:19–20).

Apostolii Domnului Hristos au ţinut şi au vestit cu credincioşie Evanghelia Domnului Hristos. Sufletele credincioase se adăugau prin credinţă, pocăinţă şi botez la trupul Bisericii Domnului Hristos. Ele părăseau toate obiceiurile lor rele. Credincioşii creştini veniţi dintre neamuri, părăseau cultul şi închinările la soare, lună, stele, zei, zeiţe sau idoli, sub toate formele lui. Nu trebuiau să mai mănânce nici din jertfele aduse idolilor. (Faptele Apostolilor 15:19–20, 29; 1 Corinteni 8:1–13; 10:25–28). „Jertfele aduse idolilor” zicea Pavel, „Sunt jertfe aduse demonilor!” (1 Corinteni 10:19–22). Prin urmare, se înţelege că credincioşii creştini nu trebuiau să mai ţină nici zilele lor de sărbători, pe care le ţineau pe vremea când erau păgâni. Toţi credincioşii creştini de la început din Biserica creştină apostolică au ţinut ca zi de sărbătoare săptămânală ziua Domnului, adică ziua a şaptea — Sâmbăta, conform Legii sfinte. Dacă ei ar fi ţinut o altă zi, cum ar fi ziua întâi a săptămânii, în amintirea învierii Domnului (cum zic unii), în aceeaşi zi ca şi romanii care ţineau ziua întâi a săptămânii în onoarea soarelui, atunci desigur că s-ar găsi scris despre aceasta undeva în scrierile apostolilor care formează Noul Testament. Dar aşa ceva nu se găseşte scris niciunde! Cu o ocazie oarecare, pe când Pavel s-a despărţit de fraţii prezbiteri, în drumul său spre Ierusalim, le-a zis: „Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos… Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu. Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v‑a pus Duhul Sfânt episcopi (sau priveghetori), ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să atragă pe ucenici de partea lor.” (Faptele Apostolilor 20:20,27–30).

Cu aceste cuvinte, Pavel şi-a luat ultimul său rămas bun de la fraţii conducători ai turmei. El a mers la Ierusalim şi de acolo la Roma, unde a şi murit ca martir pentru Domnul Isus.

Toţi apostolii Domnului Hristos — în afară de Ioan — au murit ca martiri, sigilând în felul acesta cu sângele lor adevărul vestit de ei, după exemplul Maestrului lor.

Conducătorii Bisericii Domnului Hristos, ca succesori ai sfinţilor apostoli, aveau deci datoria să vestească Evanghelia lumii întregi până la a doua Sa venire pe norii cerurilor, când Domnul va strânge la Sine pe toţi credincioşii Săi. Ce s-a întâmplat însă mai târziu, cu adevărata zi de sărbătoare, vom vedea în cele ce urmează.

[continuare]

(autor: necunoscut)