Numele zilelor săptămânii – în afară de numele zilei a şaptea – sâmbăta – n-a fost pus de Dumnezeu în Cuvântul Sfintei Scripturi, ci de neamurile păgâne care n-au cunoscut pe Dumnezeu şi nu I-au slujit.

Cele ce urmează sunt extrase din cartea „Sărbătorile romane şi române” de G. Poboran, Slatina 1914:

„1. Duminică (Dies dominica). Considerată prima în ordinea zilelor săptămânii, această zi corespunde cu ziua soarelui la păgâni şi chiar şi-a mai păstrat acest nume până azi la germani (Sonntag) şi englezi (Sunday), care, traduse în limba română, înseamnă ziua soarelui.

2. Luni, al cărei nume vine de la Lună, cum aflăm şi din alte limbi: Lundi — franceză şi Montag — germană.

3. Marţi, ziua lui Marte, franţuzeşte Mardi, nemţeşte Dienstag de la Tiu = zeul războiului la germani.

4. Miercuri, ziua lui Mercur, planetă şi zeu al romanilor, nemţeşte Mittwoch — jumătatea săptămânii.

5. Joi, de la Joe sau Jupiter, planetă şi zeu. Nemţii o numesc Donnerstag de la Donnar, zeul tunetului.

6. Vineri, de la planeta şi zeiţa Venus. Nemţii o numesc Freitag, de la vechiul cuvânt german Fria, numele zeiţei Venus.

7. Sâmbăta (Dies sabbati). Această zi era considerată la evrei ca ziua Domnului. Multă vreme au continuat şi creştinii să o păstreze tot pe aceasta; mai târziu le ţineau pe amândouă, adică şi sâmbăta şi duminica: pe cea dintâi în memoria creaţiunii, ca ziua de odihnă a lui Dumnezeu, conform decalogului, iar pe a doua în amintirea învierii Domnului. Mai târziu a rămas ca zi a Domnului — zi de odihnă şi serbare, duminica.” (Sărbători romane şi române, pag. 22–24).
Domnul nostru Isus Hristos, sfinţii Săi apostoli şi primii credincioşi creştini, nu s-au ruşinat să serbeze ziua Domnului, ziua a şaptea, sâmbăta, pentru că tot sâmbăta era şi ziua de sărbătoare a iudeilor care nu voiau să primească şi să creadă în Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor al lor.

Faptul că primii credincioşi creştini au ţinut ca zi de sărbătoare săptămânală sâmbăta este recunoscut şi azi de către unele feţe bisericeşti. în „Istoria Bisericească” scrisă de Arhiereul Galist I. Botoşăneanu, profesor la Liceul Sf. Sava şi Protoprezbiterul Simeon Popescu; profesor la Liceul Lazăr din Bucureşti, carte aprobată de Sfântul Sinod în 1902, la pag. 50 scrie: „Ziua în care creştinii săvârşeau cultul lor religios, la început era sâmbăta, iar mai târziu duminica, o zi de veselie şi de bucurie, în amintirea învierii Domnului când erau îndatoraţi a se abţine de la orice lucru.”

Adevărul că primii credincioşi creştini din Biserica creştină apostolică şi chiar de mai târziu, au serbat tot ziua a şaptea — Sâmbăta, până în secolul al treilea după Hristos, îl mărturiseşte şi Sf. Atanasie cel mare, supranumit Părintele Ortodoxiei, care a trăit între anii 296–379 d.Hr. şi care într-una din scrierile sale, oferă următoarele precizări cu privire la ziua a şaptea, sâmbăta, ca sărbătoare creştină: „Creştinii din Alexandria se adună în ziua sâmbetei, nu ca şi cum ar fi devotaţi iudaismului, ci ca să adore pe Isus, Domnul Sâmbetei.” („Liturgica Bisericii ortodoxe” de Ieromonahul Gabriel Răşcanu, pag. 60, edit. Atanasius homel „de semente”, Tom. II, pag. 60, edit. Paris, 1698).

Prin ridicarea bisericii creştine la rangul Bisericii de Stat de către Constantin în anul 323, Biserica Romano-Catolică a însumat ca membri în sânul ei pe toţi cetăţenii păgâni cuprinşi în universala împărăţie romană, fără ca ei să fie mai întâi convertiţi la creştinism prin Evanghelie, credinţă, pocăinţă şi apoi botez, cum a învăţat Domnul Isus şi sfinţii Săi apostoli. (Marcu 16:15–16, Faptele Apostolilor 2:38).

Motivul, care a determinat Conducerea Bisericii creştine, după unirea ei cu Statul roman, să adopte ziua soarelui (dies Solis) sărbătoarea poporului roman, în locul zilei Domnului, ziua a şaptea, sâmbăta, din Biserica creştină primitivă, pare să-l lămurească domnul Poboran în cartea dânsului „Sărbătorile romane şi române”, din care extragem citatele următoare:

„Sărbătorile stabilite, acelea cu zi anumită, cad toate în zilele de sărbători ale păgânilor, care s-au creştinat. De ce? Fiindcă era greu să faci pe păgânii creştinaţi să se lase deodată şi cu de-a sila de obiceiurile lor din strămoşi să-şi lepede sărbătorile, să-şi uite idolii şi zeii lor. Ei trebuiau deprinşi cu încetul. Astfel, s-au lăsat neatinse zilele lor de sărbători, dar în loc de zeii lor, cu încetul s-au rânduit sfinţi creştini într-aceste zile, ca să fie sărbătoriţi. Toţi zeii păgâni au fost înlocuiţi cu sfinţi creştini.” (Idem, pag. 4).

[continuare]

(autor: necunoscut)