|
Dar eu, magarul?
Scuzati-ma. Sunt cu gura plina. Dar tocmai am primit fan proaspat si, desigur, trebuie mai intai sa-l gust. As fi magar daca nu as face-o. Dar ce prostii spun. Sunt magar! Si inca unul foarte renumit! “Ce poate sa-l faca pe un magar renumit?”... va intrebati. Corect: toti magarii sunt la fel. Zi de zi cara poverile oamenilor, nu prea au de ce sa fie mandri. Cu toate acestea, uneori ma intreb daca chiar nu conteaza pentru cine te spetesti in halul acesta. Caci odata a calarit Cineva pe spinarea mea si asta a contat cu adevarat. Pe spinarea mea au mai calarit multi, dar... Deci: ma aflam cu manzul meu in grajd, fara sa banuiesc nimic. De langa ieslea mea puteam sa vad foarte bine drumul care duce la Ierusalim. Deodata spre noi s-au indreptat doi oameni. Barbati pe care nu-i mai vazusem niciodata. Tocmai ma gandeam ce cauta astia doi aici. Chiar in clipa aceea ne-au dezlegat si ne-au luat cu ei. Nimeni nu ne-a spus unde mergem. De ce ne-a luat... Nu ne-a intrebat daca vrem, la urma urmei, sa mergem cu ei... De obicei sunt cam incapatanat. Desi nu din rautate sau din vreun alt motiv, numai asa, incapatanat... pai da, asta face parte din fiinta mea. :p La urma urmei, nu pot oamenii sa faca ce vor cu noi, magarii. Insa in ciuda intrebarilor si a curiozitatii ce avea sa ni se intample, nu mi-a fost frica. Nu stiu nici eu cum de nu mi-a fost frica! Am fost rapiti, cum s-ar spune - si totusi ma simteam bine! Un cal, o trasura, o caleasca, astea ar fi fost mai potrivite pentru un rege. Dar mie, magarului, mie mi s-a permis sa fac ceva pentru El! De ce va povestesc asta? Ei bine, poate ca sa-i incurajez pe cei care cred ca seamana putin cu neamul meu... (autor: Ulrike Schild) |
|||||||||
