„Insa eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mana dreapta.” (Psalm 73,23)

In tumultul intrebarilor si incertitudinilor legate de fericirea celor rai, versetul acesta aduce o raza de speranta. Asaf descopera adevarata implinire a vietii, izvorata nu din ceea ce ai, ci din bucuria Prezentei Divine. O constatare care ii umple inima de bucurie, de pace si de incredere.

Asemenea unui copil care se bucura de prezenta parintilor si are nevoie sa-i vada si sa-i simta langa el, credinciosul are nevoie de prezenta lui Dumnezeu, viata lui fiind marcata de dorul dupa „fata lui Dumnezeu”. Este bucuria si privilegiul copiilor lui Dumnezeu de a se ruga in fiecare dimineata: „Tata, vreau sa merg si astazi cu Tine”. Si apoi, ca un Parinte grijuliu, Tatal nostru ceresc ne ia de mana dreapta si pornim. Iar drumul acesta trece prin Marea Rosie, prin pustia searbada, prin Iordan, pe la casele celor bolnavi si sarmani, prin Ghetsimani, pe la Cruce... In tot acest timp, El ne este stalp de nor si de foc, mana si apa, „intelepciune, neprihanire, sfintire si rascumparare”. Apoi ajungem acasa. Dar acest drum nu se termina niciodata, caci vesnicia inseamna tocmai a merge totdeauna de mana cu Dumnezeu.

Aceasta este o fagaduinta dubla. Pe de-o parte, este fagaduinta Lui ca vom merge mereu impreuna, dar si fagaduinta noastra de a ne lasa condusi de El zi de zi. Sotia lui Lot este doar un exemplu al celor care, desi au plecat cu Dumnezeu de mana, nu au ajuns niciodata in cetatea de scapare – pentru ca nu poti ajunge in Canaan cu ochii la Sodoma.

Faptul ca Dumnezeu este Cel care ne apuca de mana ne da siguranta ca „nimeni nu ne va smulge din mana Sa”. Noi intindem mana, ne lasam condusi si Il iubim, dar lucrul acesta se intampla pentru ca „El ne-a iubit intai”, pentru ca El a intins mana Sa spre noi.

(autor: Adrian Neagu)