Am uitat de atâtea ori să-I mulţumesc lui Dumnezeu că nu-mi dă tot ce-i cer, am uitat şi să mă raportez corect la tăcerea Sa mai ales că am predicat de atâtea ori că tăcerea lui Dumnezeu nu înseamnă totdeauna „Nu”, ci poate „Nu acum” sau poate „eşti copil încă”.

Am uitat prea repede că lucrurile mărunte de fiecare zi fac viaţa mai frumoasă. Mă stresează exact lucrurile care ar trebui să mă facă seara să fac flotări de bucurie. Un 10 al copilului de la şcoală, o ciorbă bună a mamei, un bip al soţiei, un moft al celor de lângă mine de la serviciu. înseamnă că trăiesc, că sunt între oameni, că nu-s într-un pustiu. încărunţesc aşteptând lucruri grozave, experienţe uimitoare, un zbor pe lună şi nu văd că liliacul din faţa casei a înflorit a doua oară.

Am uitat cu uşurinţă că Dumnezeu n-a făcut totul într-o zi, deci ce m-ar face să cred că eu pot? Ajunge zilei necazul şi frumuseţea ei, aceasta e ziua pe care a făcut-o Domnul şi de cine să ne fie teamă când ştim că Domnul e de partea noastră? Bucuraţi-vă prieteni la gândul că nu veţi reuşi să terminaţi totul în viaţa aceasta. O să continue lucrarea copiii voştri, dar până atunci munciţi credincioşi în via Domnului.

Am uitat că dragostea nu timpul vindecă rănile şi de aceea iubiţi. Nimeni n-a murit de inimă rea că a iubit prea mult. Nu veţi putea schimba oamenii, dar puteţi să-i iubiţi pentru că nimeni nu-i perfect atâta timp cât nu-l iubeşti.

Am uitat să zâmbesc la orice persoană cunoscută şi asta mă face cel mai nefericit. Asta nu costă şi totuşi n-o mai fac ca altădată.

Şi ce mă doare e că nu-mi mai aduc aminte de tot ceea ce am uitat...

(autor: Vladimir Pustan)