- Ştii ceva, spuse lutul de pe mâinile olarului, vezi oala aia frumoasă? A cui crezi că e?

Olarul a încremenit. Masa de lucru se mai învârtea. Pe ea, caldă încă de mâinile lui, se lăfăia o oală splendidă. „Da, e bună” îşi zise el. Pojghiţa de lut dintre degete arăta ca o boală de piele. O privi cu atenţie.

- Haide, zi mai departe…

- Păi, nu? Uită-te şi tu. Aceeaşi consistenţă, aceeaşi culoare, acelaşi miros de pădure după ploaie… Şi când oi avea desenate şi flori… Atunci să vezi! Oala aia sunt eu! Eu şi iar eu. Nimeni nu mă poate confunda. Stăteam liniştit la umbra sălciei, acolo, la malul râului, ţineam o broască ziua, iar noaptea, un colţ de negură. Aveam înscrisă urma de copită a unei căprioare însetate. Tu ai stricat toate astea. Dar sincer, nu-mi pare rău… Uite ce mândreţe de oală am ajuns. O să tronez pe masa regelui şi o să mângâi buzele prinţeselor.

Olarul tăcea.

- Cine ştie… zise.

- Eu ştiu! Păi, nu? Uită-te puţin la mâinile tale. Şi acum mă ţin, nu eu le dau forma? Cine ţi le separă de aerul înconjurător? Dacă mişti degetele, nu mă mişti pe mine? Iar acolo am ameţit, de cât m-ai bruftuluit… Da, ştiu că te pricepi la mângâiat! Ai nişte palme…!

Olarul îşi privi iarăşi mâinile, tăcut. O rază de soare îi arse o clipă unghiile. De afară se auzeau voci. Pipăi cuptorul. Era fierbinte. Luă oala şi o împinse în foc.

- Ei, ce faci? strigă alarmat lutul de pe mâinile lui. Nu-i mai dădu atenţie şi merse la găleata din tindă.

- Vino, Aniţă.

Lutul privea scena disperat. Olarul s-a privit o clipă în oglindă. Fata încărcă bucuroasă o carafă cu apă şi îi turnă tatălui ei în palmele făcute căuş deasupra unui vas mare. Se curăţă bine, bine.

- Heeei!...

Fata luă vasul şi vărsă apa afară. Mâinile olarului străluceau, când s-a uitat din nou oglindă, apoi fluturară încântate după prosop.

- Aniţă, dă-mi prosopul cel alb!

(autor: Ionatan Pirosca)