1 Samuel 17:55-58 Cînd a văzut Saul pe David mergînd împotriva Filisteanului, a zis lui Abner, căpetenia oştirii: „Al cui fiu este tînărul acesta, Abner?” Abner a răspuns: „Pe sufletul tău, împărate, că nu ştiu.” „Întreabă dar al cui fiu este tînărul acesta”, a zis împăratul. Şi cînd s’a întors David după ce omorîse pe Filistean, Abner l-a luat şi l-a adus înaintea lui Saul. David avea în mînă capul Filisteanului. Saul i-a zis: „Al cui fiu eşti, tinere?” Şi David a răspuns: „Sînt fiul robului tău Isai, Betleemitul.”

Citeam deunăzi 1 Samuel pentru a lucra la o schiţă a cărţii, şi când am ajuns aici, la textul de mai sus, am rămas pe gânduri. Cu câteva ore înainte, Saul a discutat cu David. David i-a povestit lui Saul experienţe cu Dumnezeu care-l făceau acum în stare să-l confrunte pe Goliat. Apoi Saul l-a îmbrăcat pe David cu armura sa. Împărtăşirea lui David şi îmbrăcarea lui cu armătura lui Saul erau nişte lucruri foarte personale din partea celor doi. Ei se deschiseră cumva unul în faţa celuilalt; David şi-a împărtăşit experienţele şi convingerile, Saul şi-a dat armele pe mâna lui David. Pe vremea aceea, nu aveau armătură şi arme cum-se-cade decât Saul şi fiul său, Ionatan. Am spus asta ca să înţelegeţi cât de personal a devenit actul îmbrăcării lui David cu armura lui Saul.

Apoi, Saul îl încurajează şi el pe David. „Du-te şi Domnul să fie cu tine” zice Saul (1 Sam 17:37). L-a urmărit cu privirea cum şi-a ales armele (praştia şi cele 5 pietre), apoi cum a înaintat pe câmpul de luptă şi s-au confruntat mai întâi verbal cu uriaşul. În tânărul acesta, care nu era de înălţimea împăratului, de statura lui, care era „un copil cu părul bălai şi cu faţa frumoasă” stătea de acum soarta întregului Israel. Dacă Goliat îl va bate pe David, iudeii vor deveni robii filistenilor fără nici o luptă.

Nu din disperare a fost lăsat David să-l confrunte pe Goliat, ci din lipsa de curaj a celorlalţi! Pentru faptul că ceilalţi oameni de război din Israel, inclusiv Saul şi Ionatan, nu au avut curajul de a transforma experienţele lor cu Dumnezeu de odinioară într-o încurajare pentru prezent. Aici a excelat David. În felul în care l-a ajutat Dumnezeu să biruiască un leu şi un urs pentru salvarea unei oi, David a văzut providenţa lui Dumnezeu pentru salvarea unuia mai slab în faţa celui mai tare! Asta înseamnă şi viziune! Transformarea experienţelor cu Domnul din trecut în trambuline pentru lansarea prezentului!

Apoi Saul a văzut lupta. Scurtă şi dramatică. Cei doi luptători s-au apropiat unul de celălalt, David a aruncat o piatră cu praştia, piatra l-a lovit pe uriaş în frunte, acesta a căzut la pământ, David a mers de i-a luat sabia din mână şi i-a tăiat capul...

Dar, pe când mergea David împotriva filisteanului, Saul l-a întrebat pe generalul armatei iudeilor cine este David! Şi întrebarea asta m-a pus serios pe gânduri!

Cât timp petrecem noi unii cu alţii fără să ne cunoaştem unii pe alţii? Câte experienţe ne împărtăşim, la câte mese mâncăm împreună, de câte ori dăm mâna unii cu alţii, fără să ne cunoaştem? Hmm… Nu să cunoaştem unii despre alţii! Orice cucoană de pe uliţa noastră, interesată în bârfele de toate zilele, ştie destul despre alţii! Să ne cunoaştem unii pe alţii! Că sunt pline adunările de pastori care se urcă la amvoanele lor şi predică unor suflete ale unor oameni pe care nu-i cunoaşte. Suntem agasaţi de învăţători care nu vor să facă altceva decât să ne dea o hrană, să ne echipeze, dar nu vor să ne cunoască! Oameni care vor să ne dea sfaturi, care se fac că-i doare de noi, că le pasă de problemele noastre… dar în realitate ei nu vor să ne cunoască!

Nu tot aşa era şi cu Domnul Isus. El a investit viaţa Sa în cei 12. Nu i-a cunoscut doar pentru că El era Fiul lui Dumnezeu şi nu trebuiua să-i spună nimeni nimic despre alţii; nu, ci Isus îi cunoştea pentru că L-a interesat! S-a rugat pentru ei, a mâncat cu ei, a mers la pescuit cu ei, a dormit cu ei. Şi-a investit viaţa într-a lor! Şi când a plecat la cer, le-a dat porunca de a merge şi de a multiplica ceea ce au învăţat de la El. Adică, să facă şi ei ucenici.

Nici nu-i de mirare că aşa l-a învăţat Pavel pe Isus (Efeseni 4:20 Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos). Pavel îl numeşte pe Timotei „copilul meu” (2 Timotei 2:1 Tu, deci, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus). Galatenii erau pentru Pavel „copilaşii” lui (Galateni 4:19 Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, pânăce va lua Hristos chip în voi).

Îndrăznesc să spun că starea de răceală care s-a strecurat prin adunările noastre este cauzată şi de răceala dintre noi. Suntem nepăsători unii faţă de alţii, deoarece suntem nepăsători faţă de Dumnezeu! Nu-L iubim pe Domnul aşa cum se cuvine... Marcu 12:30: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta”. Şi pentru că suntem deficienţi la împlinirea primei părţi a acestei porunci, prima dintre toate, eşuăm şi la cea de-a doua poruncă: Marcu 12:33… şi că a-L iubi cu toată inima, cu tot cugetul, cu tot sufletul, şi cu toată puterea, şi a iubi pe aproapele ca pe sine, este mai mult decât toate arderile-de-tot şi decât „toate jertfele.”

Te-ai rugat astăzi? Ai cântat Domnului? Înseamnă că ai adus jertfe ale buzelor tale. Dar mai mult ar face decât toate acestea, dacă ai avut părtăşie cu cineva! Ţi-ai investit timpul în cineva? Te-a preocupat părtăşia cu acea persoană până într-atât încât să-l sau să o cunoşti? Să-ţi pese cu adevărat? Să plângi cu cineva care plânge, să râzi cu cineva care se bucură?

Saul a vrut să-l echipeze pe David… dar nu-l cunoştea! Saul depindea de David, dar nu ştia cine este! David reprezenta viitorul lui Israel aşa cum tinerii noştri reprezintă viitorul bisericilor noastre… dar noi, dinozaurii religioşi, azi îi dispreţuim şi când auzim despre ei, dăm din mână semnificativ.

Eu m-am hotărât să unesc chemarea pe care o am de la Domnul de a predica Evanghelia şi de a echipa pe alţii cu cunoaşterea lor, cu părtăşia! Dar tu?

(autor: Ted Doru Pope)