Căci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi" (2 Corinteni 5,17).

Cineva poate că nu va şti să ne spună exact timpul, locul sau să redea întregul şir al împrejurărilor din procesul convertirii sale; dar faptul acesta nu dovedeşte că el este nepocăit. Domnul Hristos spunea lui Nicodim: "Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul" (Ioan 3,8). Asemenea vântului care este invizibil, dar ale cărui efecte sunt văzute şi simţite în mod neîndoios, tot aşa este şi cu Duhul lui Dumnezeu în lucrarea Lui asupra inimii omului. Puterea aceasta regeneratoare, pe care nici un ochi omenesc nu o poate vedea, dă naştere unei vieţi noi în suflet şi creează un om nou, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. în timp ce lucrarea Duhului este tăcută şi imperceptibilă, efectele ei sunt vizibile. Dacă inima a fost reînnoită prin Duhul lui Dumnezeu, viaţa va da mărturie despre acest fapt. în timp ce noi înşine nu putem face nimic pentru schimbarea inimilor noastre sau pentru a ne aduce în armonie cu Dumnezeu, în timp ce nu ne putem încrede deloc în noi înşine sau în faptele noastre bune, viaţa noastră va dovedi dacă harul lui Dumnezeu locuieşte sau nu în noi. Se va observa atunci o schimbare în caracterul, obiceiurile şi preocupările noastre. Contrastul va fi clar şi categoric între ceea ce am fost şi ceea ce suntem. Caracterul se descoperă nu prin fapte sau rele săvârşite în anumite ocazii, ci prin tendinţa continuă manifestată în cuvintele şi faptele noastre zilnice.

Este adevărat că este cu putinţă să se dea pe faţă o corectă purtare exterioară şi fără puterea reînnoitoare a Domnului Hristos. Plăcerea de a fi un om cu influenţă şi dorinţa de a fi onorat de ceilalţi pot produce o viaţă ordonată. Respectul de sine ne poate face să evităm orice ar însemna o aparenţă rea. Şi o inimă egoistă poate face acte de generozitate. Prin ce mijloace vom putea şti atunci de partea cui suntem?

A cui este inima noastră? Cu cine se ocupă cugetele noastre? Despre cine ne place să vorbim? Cui închinăm cele mai calde sentimente şi cele mai bune energii ale noastre? Dacă suntem ai Domnului Hristos, atunci cugetele noastre vor fi pline de El şi cele mai plăcute sentimente se vor îndrepta spre El. Atunci tot ceea ce avem şi tot ceea ce suntem vor fi consacrate Lui. Atunci vom dori să purtăm chipul Lui, să respirăm spiritul Său, să facem voia Sa şi să-I fim plăcuţi în toate lucrurile.

Aceia care devin oameni noi în Isus Hristos vor da pe faţă în viaţa lor roadele Duhului Sfânt, şi anume: "dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor" (Galateni 5,22.23). Ei nu se vor mai potrivi pe viitor plăcerilor de mai înainte, ci prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu vor călca pe urmele Lui, vor reflecta caracterul Lui, curăţindu-se după cum El este curat. Ei găsesc plăcere în lucrurile pe care cândva le urau şi urăsc ceea ce iubeau cândva. Cei îngâmfaţi şi încrezători în sine devin blânzi şi smeriţi cu inima, cei uşuratici şi încăpăţânaţi devin serioşi şi gata să asculte. Beţivii devin abstinenţi, iar desfrânaţii curaţi. Obiceiurile deşarte şi extravaganţa lumii păcatului sunt date la o parte. Creştinii vor căuta nu "podoaba de afară", ci "omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit" (1 Petru 3,3.4).

Nu există dovadă a unei adevărate pocăinţe dacă aceasta nu se dă pe faţă prin fapte de schimbare şi îndreptare a vieţii. Dacă îndeplineşte ce a făgăduit, dacă dă înapoi ce a furat, dacă îşi mărturiseşte păcatele şi iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele său, păcătosul poate fi atunci sigur că a trecut de la moarte la viaţă.

Când, ca fiinţe greşite şi păcătoase, noi venim la Hristos şi devenim părtaşi ai harului Său iertător, atunci iubirea inundă inimile noastre. Atunci orice sarcină ni se pare uşoară, căci jugul pe care Domnul Hristos îl pune asupra noastră este uşor. împlinirea datoriei devine o desfătare şi sacrificiul, o plăcere. Calea care înainte se părea învăluită în întuneric ajunge acum luminată de razele strălucitoare ale Soarelui neprihănirii.

Frumuseţea caracterului lui Hristos va fi văzută în urmaşii Săi. Pentru El era o plăcere să facă voia lui Dumnezeu. Iubirea faţă de Dumnezeu şi zelul pentru slava Sa erau puterea ce controla viaţa Mântuitorului nostru. Iubirea înfrumuseţa şi înnobila toate acţiunile Lui. Iubirea este de la Dumnezeu. Inima neconsacrată nu poate fi izvorul ei şi deci n-o poate manifesta. O astfel de iubire nu poate fi găsită decât în lumina în care Hristos este prezent, în care domneşte El. "Noi îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi" (1 Ioan 4,19). în inima reînnoită prin harul divin, iubirea este principiul ce se află la baza oricărei acţiuni. Ea transformă caracterul, stăpâneşte şi conduce impulsiunile, controlează pasiunile, învinge vrăjmăşia şi înnobilează afecţiunile. Această dragoste, cultivată în suflet, face ca viaţa să fie plăcută şi răspândeşte o influenţă înnobilatoare în jurul nostru.

Două sunt greşelile împotriva cărora copiii lui Dumnezeu: mai cu seamă aceia care acum au ajuns să se încreadă în harul Său: trebuie în mod deosebit să se păzească. Prima, de care ne-am mai ocupat, este aceea de a se bizui pe propriile lor fapte, încrezându-se în tot ceea ce vor putea face ele, pentru a-i aduce în armonie cu Dumnezeu. Tot ce poate face omul fără Dumnezeu este mânjit de egoism şi păcat. Numai harul Domnului Hristos, prin credinţă, este acela care ne poate face sfinţi.

1în opoziţie cu aceasta, dar nu mai puţin primejdioasă, este rătăcirea de a considera că credinţa în Hristos scuteşte pe oameni de păzirea legii lui Dumnezeu; şi că, deoarece noi devenim părtaşi harului lui Hristos numai prin credinţă, faptele noastre nu au nimic de-a face cu mântuirea noastră.

Dar să reţinem faptul că ascultarea nu este numai o simplă şi formală supunere, ci o slujire din iubire. Legea lui Dumnezeu este însăşi expresia naturii Sale. Ea este întruparea marelui principiu al iubirii şi deci este temelia guvernării Sale în cer şi pe pământ. Dacă inima noastră este reînnoită după chipul lui Dumnezeu, dacă iubirea divină este implantată în suflet, atunci nu va fi oare legea lui Dumnezeu împlinită în viaţa noastră? Când principiul iubirii este sădit în inimă, când păcătosul este reînnoit după chipul Celui care l-a creat, atunci este împlinită făgăduinţa noului legământ: "Voi pune Legile Mele în inimile lor şi le voi scrie în mintea lor" (Evrei 10,16). Şi dacă legea este scrisă în inimă, atunci nu va modela ea oare viaţa? Ascultarea: slujirea şi supunerea loială a iubirii: este adevăratul semn al faptului că suntem ucenicii Săi. De aceea spune Sfânta Scriptură: "Căci dragostea lui Dumnezeu stă în păzirea poruncilor". "Cine zice 'îl cunosc' şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos şi adevărul nu este în el" (1 Ioan 5,3; 2,4). în loc de a scuti pe om de ascultarea de legea lui Dumnezeu, credinţa, şi numai ea, este aceea care ne face părtaşi harului lui Hristos, care ne face în stare să-I dăm ascultare.

Noi nu ne câştigăm mântuirea prin ascultarea noastră; pentru că mântuirea este darul fără plată al lui Dumnezeu, care poate fi primit prin credinţă. Dar ascultarea este rodul credinţei. "Ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat". "Oricine rămâne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut nici nu L-a cunoscut" (1 Ioan 3,5.6). Iată adevărata dovadă! Dacă rămânem în Hristos şi dacă iubirea lui Dumnezeu locuieşte în noi, atunci simţămintele, cugetele, planurile şi acţiunile noastre, toate vor fi în armonie cu voinţa lui Dumnezeu, aşa cum este ea exprimată în preceptele legii Sale sfinte. "Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit, cum El însuşi este neprihănit" (1 Ioan 3,7). Neprihănirea este definită de standardul legii sfinte a lui Dumnezeu, aşa cum este el exprimat în Cele Zece Porunci date pe Sinai.

Acea aşa-numită credinţă în Hristos care învaţă că păcătosul este scutit de obligaţia de a asculta de Dumnezeu nu este credinţă, ci încumetare. "Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu" (Efeseni 2,8). "Tot aşa şi credinţa; dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi" (Iacob 2,17). Domnul Hristos mărturisea despre Sine mai înainte ca să vină pe pământ: "Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, şi Legea Ta este în fundul inimii mele" (Psalmul 40,8). Şi chiar înainte de a Se înălţa iarăşi la ceruri, El a declarat: "Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui" (Ioan 15,10). Sfânta Scriptură ne spune: "Şi prin aceasta ştim că îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui" Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus" (1 Ioan 2,3-6). "Fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a dat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui" (1 Petru 2,21).

Condiţia dobândirii vieţii veşnice este astăzi exact aceeaşi care a fost din totdeauna: aceeaşi care a fost în grădina Edenului înainte de căderea primilor noştri părinţi: perfectă ascultare de legea lui Dumnezeu, o desăvârşită neprihănire. Dacă viaţa veşnică s-ar acorda în alte condiţii, care să ceară păcătosului mai puţin decât aceasta, atunci fericirea întregului Univers ar fi în primejdie. Atunci calea pentru păcat ar fi liberă, cu tot cortegiul lui de vaiuri şi mizerie, care ar rămâne veşnice.

Pentru Adam, a fost posibil, înainte de căderea sa în păcat, să-şi formeze un caracter drept prin ascultare de legea lui Dumnezeu. Dar el a dat greş în a face aceasta şi, prin păcatul său, natura noastră este decăzută, iar prin noi înşine nu putem ajunge neprihăniţi. Deoarece suntem păcătoşi, nesfinţi, nu putem păzi în mod desăvârşit legea cea sfântă a lui Dumnezeu. Noi nu avem o neprihănire a noastră, cu care să facem faţă, să răspundem cerinţelor legii lui Dumnezeu. Dar Domnul Hristos a găsit o cale de scăpare pentru noi. El a trăit pe pământ în mijlocul încercărilor şi ispitelor, aşa cum trebuie să trăim şi noi. El a trăit o viaţă fără păcat. A murit pentru noi şi acum Se oferă să ia păcatele noastre şi să ne dea în schimb neprihănirea Sa. Dacă ne predăm Lui şi-L primim ca Mântuitor personal, atunci, aşa păcătoasă cum ar fi viaţa noastră, noi suntem socotiţi neprihăniţi pentru El şi prin El. Caracterul Domnului Hristos este pus atunci în locul caracterului nostru, şi suntem primiţi înaintea lui Dumnezeu ca şi când n-am fi păcătuit niciodată.

Mai mult decât atât, Domnul Hristos schimbă inima. El locuieşte prin credinţă în inima ta. Trebuie să păstrezi această legătură cu Hristos prin credinţă şi printr-o continuă consacrare a voinţei tale Lui şi, atâta vreme cât faci acest lucru, El va lucra în tine şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa găsire cu cale. Astfel poţi spune: "Viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine" (Galateni 2,20). De aceea spunea Domnul Hristos ucenicilor Săi: "Fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi" (Matei 10,20). Atunci, având pe Hristos lucrând în voi, veţi da pe faţă acelaşi spirit şi veţi face aceleaşi fapte bune: fapte ale neprihănirii şi ascultării.

Aşadar, noi nu avem nimic în noi înşine cu care să ne mândrim. Nu avem nici un motiv pentru înălţare de sine. Singura noastră speranţă este neprihănirea Domnului Hristos, care ne este atribuită, şi acea lucrare prin care Duhul Sfânt lucrează în şi prin noi.

Când vorbim despre credinţă, atunci trebuie să facem totdeauna o deosebire în mintea noastră. Există un fel de credinţă care este cu totul deosebită de adevărata credinţă. Existenţa şi puterea lui Dumnezeu, adevărul Cuvântului Său sunt realităţi pe care nici Satana şi îngerii săi nu le pot tăgădui. Sfânta Scriptură ne spune că "...şi dracii cred... şi se înfioară" (Iacob 2,19). Dar aceasta nu este credinţă. Acolo unde este nu numai credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi o supunere a voinţei noastre lui Dumnezeu, acolo unde inima este consacrată Lui, iar simţămintele îi aparţin, acolo este credinţă: o credinţă care lucrează prin iubire şi care curăţeşte fiinţa. Prin această credinţă inima este înnoită după chipul lui Dumnezeu. Iar inima care, în starea ei nereînnoită, nu se supunea legii lui Dumnezeu şi nici nu se putea supune acum îşi găseşte plăcerea în preceptele ei sfinte, exclamând împreună cu psalmistul: "Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea" (Psalmul 119,97). Astfel, neprihănirea pe care o dă legea este împlinită în noi, care nu mai trăim "după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului" (Romani 8,1).

Mai sunt şi din aceia care au cunoscut iubirea plină de iertare a Domnului Hristos şi care în adevăr doresc să fie copii ai lui Dumnezeu şi totuşi îşi dau seama de nedesăvârşirea caracterului lor, de viaţa lor plină de greşeli şi încep să se îndoiască de faptul că inimile lor au fost cu adevărat reînnoite prin Duhul Sfânt. Unora ca aceştia le spun: Nu daţi înapoi cuprinşi de disperare! Va trebui adesea să ne plecăm şi să plângem la picioarele Domnului Hristos din cauza scăderilor şi greşelilor noastre, dar nu trebuie să ne descurajăm. Chiar dacă suntem biruiţi de vrăjmaş, nu suntem lepădaţi, nu suntem uitaţi şi respinşi de Dumnezeu. Nu! Domnul Hristos este la dreapta lui Dumnezeu, mijlocind pentru noi. Ucenicul iubit, Ioan, spunea: "Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos Cel neprihănit!"

(1 Ioan 2,1). Să nu uităm cuvintele Domnului Hristos: "Căci Tatăl însuşi vă iubeşte" (Ioan 16,27). El vrea să vă facă iarăşi după chipul Său şi să vadă reflectându-se în voi curăţia şi sfinţenia Lui. Dacă vă veţi supune Lui, El care a început această lucrare bună în voi, o va duce mai departe până la ziua revenirii Domnului Hristos. Rugaţi-vă cu mai multă căldură; credeţi mai mult! Şi atunci când vom ajunge să nu ne mai punem încredere în propria noastră putere, să ne prindem puternic de Răscumpărătorul nostru, atunci îl vom lăuda pe El, care este sănătatea fiinţei noastre.

Cu cât te vei apropia mai mult de Hristos, cu atât vei recunoaşte mai mult păcătoşenia ta, căci atunci vei avea o viziune mai clară, iar imperfecţiunile tale vor apărea mai mari şi în vădit contrast cu desăvârşirea Sa. Aceasta este dovada faptului că amăgirile lui Satana şi-au pierdut puterea şi că influenţa dătătoare de viaţă a Duhului lui Dumnezeu lucrează în tine.

Nu poate fi iubire profundă pentru Domnul Hristos în inima care nu-şi dă seama de propria ei păcătoşenie. Fiinţa care este transformată prin harul lui Hristos va admira caracterul Său divin; dar dacă nu ne vedem diformitatea morală, aceasta este dovada de netăgăduit că n-am ajuns să vedem frumuseţea şi desăvârşirea caracterului Domnului Hristos.

Cu cât vom încerca să ne preţuim mai puţin, cu atât vom căuta să preţuim mai mult curăţia şi dragostea infinite ale Mântuitorului nostru. O recunoaştere a păcătoşeniei noastre ne îndreaptă către Acela care poate ierta. Când păcătosul, dându-şi seama de neputinţa lui, va căuta pe Hristos, atunci Acesta i Se va descoperi în toată puterea. Cu cât recunoaşterea nevoii noastre ne va îndrepta mai mult spre El şi spre Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai înalte vor fi convingerile noastre despre caracterul Său şi cu atât mai clar vom reflecta chipul Său.

(autor: pana inspirata)