Schimbarea inimii, prin care devenim copii ai lui Dumnezeu, este numită în Biblie naştere. Ea mai este comparată şi cu încolţirea seminţei bune semănată de gospodar. Tot la fel cei ce sunt cu adevărat convertiţi la Hristos sunt "ca nişte prunci născuţi de curând", care trebuie să crească "în toate privinţele, ca să ajungem la Cel care este Capul, Hristos" (1 Petru 2,2; Efeseni 4,15). Asemenea seminţei bune semănată în ţarină, ei trebuie să crească şi să aducă roade. Isaia spune că ei vor fi numiţi "terebinţi ai neprihănirii, un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui" (Isaia 61,3). în acest fel se iau ilustraţii din viaţa naturală, ca să ne ajute la o mai bună înţelegere a adevărurilor ascunse ale vieţii spirituale.

Toată înţelepciunea şi iscusinţa omului nu sunt în stare să dea viaţă nici chiar celui mai mic lucru din natură. Numai prin viaţa pe care o dă Dumnezeu pot trăi plantele şi animalele. Tot astfel, numai prin viaţa ce vine de la Dumnezeu poate lua fiinţă viaţa spirituală în inimile oamenilor. Numai cine este născut "de sus", numai acela poate deveni părtaş al vieţii pe care Domnul Hristos a venit s-o dea (Ioan 3,3).

Aşa cum este cu viaţa, tot la fel este şi cu creşterea. Dumnezeu este acela care preface mugurul în floare şi floarea în fruct. Prin puterea Sa se dezvoltă sămânţa, "întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic" (Marcu 4,28). Iar profetul Osea spunea poporului Israel că "va înflori asemenea crinului", "vor da viaţă grâului şi vor înflori ca via" (Osea 14,5.7). Domnul Hristos ne îndeamnă să ne uităm "cu băgare de seamă cum cresc crinii" (Luca 12,27). Plantele şi florile nu cresc prin propria lor grijă, prin eforturile şi preocuparea lor, ci primind ceea ce a prevăzut Dumnezeu că este spre creşterea şi viaţa lor. Copilul nu poate, prin propria lui putere şi grijă, să adauge nimic la statura lui. Nici tu nu poţi, prin grija şi eforturile tale, să obţii creşterea spirituală. Planta şi copilul cresc datorită faptului că primesc din mediul înconjurător cele necesare pentru viaţă: aer, lumina soarelui şi hrană. Ceea ce aceste daruri ale naturii sunt pentru animale şi plante, este Hristos pentru aceia "care se încred în El". El este "lumina pe vecie", "un soare şi un scut" (Isaia 60,19; Psalmul 84,11). El va fi "ca roua pentru Israel". El "va fi ca o ploaie repede, care udă câmpul" (Osea 14,5; Psalmul 72,6). El este Apa vie, "Pâinea lui Dumnezeu" care se pogoară din cer şi dă lumii viaţa" (Ioan 6,33).

în darul fără egal al Fiului Său, Dumnezeu a înconjurat lumea întreagă cu o atmosferă de har, tot aşa de reală ca şi aerul care înconjoară globul pământesc. Toţi aceia care aleg să respire această atmosferă dătătoare de viaţă vor trăi şi vor creşte până la statura de bărbaţi şi femei în Hristos Isus.

După cum floarea se întoarce după soare, pentru ca razele lui strălucitoare să poată ajuta la desăvârşirea frumuseţii şi simetriei ei, tot astfel şi noi să ne întoarcem spre Soarele neprihănirii, pentru ca lumina cerului să lumineze asupra noastră, iar caracterul nostru să se dezvolte asemenea caracterului Domnului Hristos.

Domnul Hristos ne învaţă acelaşi lucru atunci când ne spune: "Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu rămâneţi în Mine... căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic" (Ioan 15,4.5). Voi sunteţi tot aşa de dependenţi de Domnul Hristos pentru a trăi o viaţă sfântă, după cum este mlădiţa dependentă de viţă pentru a creşte şi a aduce roadă. Despărţiţi de Hristos nu veţi avea viaţă. Singuri nu veţi avea putere să rezistaţi ispitei sau să creşteţi în har şi în sfinţenie. Rămânând însă în El, veţi putea înflori. Trăgându-vă viaţa din El, din viaţa Lui, nu veţi putea fi nici leneşi şi nici neroditori. Veţi fi atunci asemenea unui pom sădit lângă apa unui râu.

Mulţi consideră că trebuie să facă ceva, să aibă o parte în lucrarea de mântuire. Ei s-au încrezut în Hristos pentru iertarea păcatelor, dar acum caută ca prin propriile lor eforturi să trăiască o viaţă neprihănită. Orice efort de felul acesta va da greş. Domnul Hristos spune că "fără Mine nu puteţi face nimic". Creşterea noastră în har, bucuria noastră, puterea de a fi folositori: toate acestea depind de unirea noastră cu Hristos. Prin comuniunea noastră cu Hristos, rămânând în El zi de zi şi ceas de ceas, numai aşa vom putea creşte în har. El este nu numai Autorul, dar şi Desăvârşitorul credinţei noastre. Hristos trebuie să fie Cel dintâi, Cel de pe urmă şi întotdeauna. El trebuie să fie cu noi, nu numai la începutul şi sfârşitul căii noastre, ci la fiecare pas. David spunea: "Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: când este El la dreapta mea, nu mă clatin" (Psalmul 16,8).

Te întrebi: "Cum pot rămâne în Hristos?" în acelaşi fel cum L-ai primit la început. "... După cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El." "Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă" (Coloseni 2,6; Evrei 10,38). Tu te-ai predat cu totul lui Dumnezeu ca să fii cu totul al Lui, să-I slujeşti şi să-L asculţi şi, în acest scop, ai primit pe Hristos ca Mântuitor al tău personal. Tu n-ai putea nici să faci ispăşire pentru păcatele tale şi nici să-ţi schimbi inima; dar predându-te lui Dumnezeu, crezi că El, din dragoste pentru Domnul Hristos, a făcut toate acestea pentru tine. Prin credinţă, ai ajuns să fii al lui Hristos şi, prin credinţă, trebuie să creşti până la plinătatea măsurii Lui: dând şi primind. Trebuie să dai totul: inima, voinţa, slujirea ta: să te dai pe tine însuţi în ascultare deplină de cerinţele Lui şi să primeşti totul: pe Domnul Hristos, plinătatea binecuvântărilor Sale, ca El să domnească în inima ta, să fie tăria ta, neprihănirea ta, ajutorul tău veşnic, ca să-ţi dea puterea să asculţi. Consacră-te lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă; fă din aceasta prima ta lucrare! Rugăciunea ta să fie: "O, Doamne, primeşte-mă să fiu cu totul al Tău. Aşez toate planurile mele la picioarele Tale. Foloseşte-mă astăzi în serviciul Tău. Rămâi cu mine şi lasă ca tot ceea ce fac să fie făcut în puterea Ta". Aceasta este o lucrare ce trebuie săvârşită zilnic.

Consacră-te în fiecare dimineaţă lui Dumnezeu pentru ziua aceea! Supune-I toate planurile tale, ca ele să fie aduse la îndeplinire sau abandonate, după cum va hotărî El, în providenţa Sa. în acest fel, zi de zi să-ţi încredinţezi viaţa în mâinile lui Dumnezeu şi, astfel viaţa ta va fi din ce în ce mai mult modelată după viaţa Domnului Hristos.

O viaţă trăită în Hristos este o viaţă de pace lăuntrică. Nu va fi extaz sentimental, ci o încredere statornică, plină de pace. Speranţa ta nu se află în tine însuţi; ea este în Hristos. Slăbiciunea ta se uneşte cu puterea Lui, neştiinţa ta cu înţelepciunea Lui, nesiguranţa ta cu puterea Lui dăinuitoare. Astfel, tu nu trebuie să te bizui pe tine însuţi, nu trebuie să îngădui minţii să se ocupe de eul tău, ci să te încrezi în Hristos. Mintea ta să se ocupe de iubirea Lui, de frumuseţea şi desăvârşirea caracterului Său. Hristos în lepădarea Sa de sine, Hristos în umilinţa Sa, Hristos în toată curăţia şi sfinţenia Sa, Hristos în nespus de marea Sa iubire: iată care trebuie să fie subiectul contemplării tale. Numai iubindu-L, imitându-L şi depinzând în totul de El vei putea fi transformat după chipul şi asemănarea Sa.

Domnul Hristos spune: "Rămâneţi în Mine". Aceste cuvinte ne transmit ideea de odihnă, de stabilitate, de încredere. El ne zice iarăşi: "Veniţi la Mine... şi Eu vă voi da odihnă" (Matei 11,28). Cuvintele psalmistului exprimă acelaşi gând, când spune: "Taci înaintea Domnului şi nădăjduieşte în El" (Psalmul 37,7). Iar Isaia ne dă asigurarea că "în linişte şi odihnă va fi mântuirea voastră" (Isaia 30,15). Această odihnă însă, nu se capătă prin inactivitate; căci, în invitaţia Mântuitorului, făgăduinţa odihnei este legată de chemarea la lucru, la activitate: "Luaţi jugul Meu asupra voastră... şi veţi găsi odihnă" (Matei 11,29). Inima care îşi găseşte cel mai mult odihna în Hristos va fi cea mai zeloasă şi cea mai activă în lucrarea pentru El.

Când mintea se ocupă de eul propriu, ea se înstrăinează de Hristos, izvorul puterii şi vieţii. De aceea, efortul continuu al lui Satana este de a abate atenţia păcătosului de la Mântuitorul, împiedicând astfel unitatea şi comuniunea sufletului cu Hristos. Cu plăcerile păcatului, grijile, necazurile şi problemele încurcate ale vieţii, greşelile altora sau propriile voastre greşeli şi nedesăvârşiri: cu unele din acestea sau cu toate laolaltă va căuta el să abată mintea voastră de la Hristos. Să nu ne lăsăm înşelaţi de şiretlicurile lui. Pe mulţi dintre cei care sunt în adevăr conştienţi şi doritori a trăi pentru Dumnezeu el îi face adesea să se ocupe de propriile lor greşeli şi slăbiciuni; despărţindu-i astfel de Hristos, el nădăjduieşte să câştige biruinţa. Să nu facem din eul nostru personal centrul preocupărilor noastre, făcându-ne temeri şi griji cu privire la faptul că vom fi mântuiţi sau nu. Toate acestea ne îndepărtează sufletul de Izvorul puterii noastre. încredinţează lui Dumnezeu problema rămânerii tale în El şi încrede-te în El! Cugetă şi vorbeşte despre Hristos! Fă ca eul tău să dispară în El! Dă la o parte orice îndoială; eliberează-te de teamă! Spune împreună cu apostolul Pavel: "Trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine" (Galateni 2,20). Rămâi liniştit în Dumnezeu! El este în stare să păzească ce I-ai încredinţat. Dacă te vei lăsa în braţele Sale, El te va face să ajungi mai mult decât iubitor prin Cel care te-a iubit.

Când Domnul Hristos a luat asupra Sa natura noastră omenească, El a legat omenirea de Sine prin legături de iubire ce nu vor putea fi rupte niciodată de nici o putere, afară de cazul că omul singur va alege acest lucru. Satana va căuta întotdeauna să încerce tot felul de ademeniri înşelătoare pentru a ne face să rupem această legătură: să alegem astfel noi înşine să ne despărţim de Hristos. La aceasta trebuie să veghem, să luptăm, să ne rugăm, ca nimeni şi nimic să nu ne facă să alegem un alt stăpân, căci noi suntem întotdeauna liberi să facem acest lucru. Dar să păstrăm totdeauna ochii noştri aţintiţi la Hristos şi El ne va apăra. Privind la Hristos, noi suntem în siguranţă. Nimeni nu ne va smulge din mâna Sa. Astfel, dacă vom privi mereu la El, vom fi "schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă, prin Duhul Domnului" (2 Corinteni 3,18).

în felul acesta au ajuns primii ucenici să fie asemenea scumpului lor Mântuitor. Când au auzit cuvintele Domnului Hristos, au simţit că au absolută nevoie de El. L-au căutat, L-au găsit şi L-au urmat. Au fost cu El acasă, la masă, în locuri retrase afară, pe câmp. Ei erau cu El ca nişte învăţăcei cu învăţătorul lor primind zilnic de pe buzele Lui lecţii despre adevărul cel sfânt. Au privit la El ca nişte slujitori la stăpânul lor, spre a ajunge să cunoască toate îndatoririle lor. Ucenicii erau şi ei nişte oameni supuşi "aceloraşi slăbiciuni ca şi noi" (Iacob 5,17). Ei aveau, ca şi noi, aceeaşi luptă de dus cu păcatul şi aveau nevoie de acelaşi har pentru a trăi o viaţă sfântă.

Chiar Ioan, ucenicul iubit, cel care a reflectat cel mai mult asemănarea cu Mântuitorul, nu avea de la natură, din fire, această virtute a caracterului. El nu numai că era: din fire: încrezut şi ambiţios după mărire, ci şi violent şi răzbunător când era ofensat. Dar pe măsură ce caracterul divin al Mântuitorului îi era descoperit, el îşi recunoştea slăbiciunile şi această cunoaştere îl făcea umil. Tăria şi răbdarea, puterea şi bunătatea, maiestatea şi blândeţea pe care le-a văzut zilnic în viaţa Fiului lui Dumnezeu au umplut sufletul său de admiraţie şi iubire. Zi de zi inima sa a fost atrasă spre Hristos, până când, din iubire pentru învăţătorul său, el s-a pierdut din vedere. Temperamentul său răzbunător şi ambiţios a fost supus puterii modelatoare a Domnului Hristos. Influenţa regeneratoare a Duhului Sfânt a reînnoit inima sa. Puterea iubirii lui Hristos a lucrat transformarea caracterului său. Acesta este rezultatul sigur al unirii cu Hristos. Când Domnul Hristos locuieşte în inimă, întreaga natură este atunci schimbată. Spiritul Domnului Hristos, iubirea Lui înmoaie inima, supun sufletul şi înalţă cugetele şi dorinţele noastre către Dumnezeu, către ceruri.

După ce Domnul Hristos S-a înălţat la ceruri, simţământul prezenţei Sale era în continuare cu urmaşii Săi. Aceasta era o prezenţă personală, plină de iubire şi lumină. Hristos Mântuitorul, care a umblat, a vorbit şi S-a rugat cu el, care a rostit cuvinte de nădejde şi mângâiere inimilor lor, pe când solia păcii era încă pe buzele Lui, a fost luat la ceruri din mijlocul lor. în timp ce un nor de îngeri îl primea, sunetul vocii Sale a ajuns înapoi la ei asigurându-i: "Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului" (Matei 28,20). El S-a înălţat la ceruri ca Fiu al omului. Ei ştiau că Domnul Hristos stătea înaintea tronului lui Dumnezeu ca fiind încă Prietenul şi Mântuitorul lor; ştiau că sentimentele Sale erau neschimbate, că se identifică încă cu suferinţele neamului omenesc. El a prezentat înaintea Tatălui meritele sângelui Său preţios, arătând spre rănile din mâinile şi picioarele Sale în amintirea preţului pe care l-a plătit pentru răscumpăraţii Săi. Ei ştiau că El S-a înălţat la ceruri ca să le pregătească locaşuri şi că va veni din nou ca să-i ia la Sine.

Adunându-se laolaltă, după înălţarea Domnului la cer, ucenicii au prezentat cu ardoare cererile lor înaintea Tatălui, în numele Domnului Hristos. Cu teamă sfântă ei s-au plecat în rugăciune, repetând asigurarea: "Orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu; cereţi şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 16,23.24). Ei au întins mâna credinţei mai sus şi tot mai sus prezentând puternicul argument: "Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi" (Romani 8,34). Ziua Cincizecimii le-a adus apoi prezenţa Mângâietorului, despre care Domnul Hristos spusese că "va fi în voi". în continuare îi asigurase: "Vă este de folos să Mă duc; căci dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite" (Ioan 14,17; 16,7). De atunci înainte, prin Duhul Sfânt, Domnul Hristos avea să locuiască continuu în inimile copiilor Săi. Unirea lor cu Hristos era acum mai strânsă decât atunci când era personal cu ei. Lumina, iubirea şi puterea lui Hristos, care locuiau în ei, străluceau prin ei, aşa că oamenii văzându-i se mirau întrucât ştiau că erau oameni necărturari şi de rând; şi "au priceput că fuseseră cu Isus" (Fapte 4,13).

Tot ceea ce Domnul Hristos a fost pentru ucenicii Săi doreşte să fie şi pentru copiii Săi de astăzi, pentru că în ultima Sa rugăciune, având în jurul Său mica grupă a ucenicilor, spusese: "Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor" (Ioan 17,20).

Domnul Isus Se ruga pentru noi, cerând ca noi să putem fi una cu El, aşa cum El este una cu Tatăl. Ce unire minunată este aceasta! Mântuitorul spunea despre Sine: "Fiul nu poate face nimic de la Sine". "Tatăl care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui" (Ioan 5,19; 14,10). Astfel, dacă Hristos locuieşte în inimile noastre, El va lucra în noi "şi voinţa şi înfăptuirea" (Filipeni 2,13). Atunci noi vom lucra aşa cum a lucrat El şi vom da pe faţă acelaşi spirit. în acest fel, iubindu-L şi rămânând în El, noi vom creşte "în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos" (Efeseni 4,15).

(autor: pana inspirata)