Dumnezeu ne vorbeşte prin natură şi revelaţie, prin providenţa Sa şi prin influenţa Duhului Său Sfânt. Dar toate acestea nu sunt suficiente. Şi noi trebuie să deschidem inimile noastre Lui. Pentru a avea o viaţă spirituală şi putere morală, trebuie să avem o continuă şi personală legătură cu Tatăl nostru ceresc. Inimile noastre pot fi atrase spre El; putem medita la lucrările Sale, la mila Sa, la binecuvântările Sale; dar toate acestea nu înseamnă a avea comuniune cu Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului. Pentru a avea comuniune cu Dumnezeu, noi trebuie să avem să-I spunem ceva cu privire la viaţa noastră de fiecare zi.

Rugăciunea este deschiderea inimii noastre lui Dumnezeu, ca unui prieten. Aceasta nu pentru că este necesar să informăm pe Dumnezeu cu privire la persoana noastră, cine suntem noi, ci pentru ca noi să putem fi capabili să-L primim. Rugăciunea nu coboară pe Dumnezeu la noi, ci ne înalţă pe noi la El.

Când Domnul Hristos a fost pe pământ, El a învăţat pe ucenici cum să se roage. El i-a sfătuit să prezinte nevoile lor zilnice înaintea lui Dumnezeu şi să aşeze toată povara lor asupra Lui. Asigurarea pe care El le-a dat-o, că cererile lor vor fi ascultate, este de asemenea o asigurare pentru noi.

Insuşi Domnul Hristos, în timp ce Se afla printre oameni, Se ruga foarte des, Mântuitorul nostru S-a identificat cu nevoile şi slăbiciunile noastre şi, făcând astfel, El a devenit un rugător, un petiţionar zelos ce căuta să primească de la Tatăl Său energii noi pentru împlinirea datoriei şi pentru a face faţă încercărilor. în toate lucrurile El este exemplul nostru. în necazurile noastre El este asemenea unui frate "care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi"; dar, fiind fără păcat, fiinţa Sa se dădea înapoi cu dezgust de la tot ceea ce era rău. într-o lume plină de păcat, El a trecut prin lupte şi chinuri sufleteşti. Natura Sa omenească făcea ca rugăciunea să devină o necesitate şi un privilegiu. El găsea mângâiere şi bucurie în comuniunea cu Tatăl Său. Dacă Mântuitorul lumii, Fiul lui Dumnezeu, a simţit nevoia rugăciunii, cu mult mai mult fiinţele muritoare, slabe şi păcătoase trebuie să simtă nevoia de rugăciune continuă şi stăruitoare.

Tatăl nostru ceresc aşteaptă să-Şi reverse asupra noastră plinătatea binecuvântărilor Sale. Este privilegiul nostru acela de a bea cu îndestulare din izvorul iubirii nemărginite. Cu toate acestea este de mirare că ne rugăm prea puţin. Dumnezeu este binevoitor şi gata să asculte rugăciunea pornită din sinceritatea inimii celui mai umil dintre copiii Săi; cu toate acestea, se dă pe faţă o mare lipsă de tragere de inimă din partea noastră de a face cunoscut lui Dumnezeu nevoile noastre. Ce vor gândi îngerii cerului despre noi, sărmanele şi neajutoratele fiinţe omeneşti, care suntem supuşi ispitei şi care totuşi ne rugăm aşa de puţin şi avem atât de puţină credinţă, în timp ce inima iubirii infinite a lui Dumnezeu se pleacă spre noi gata să ne dea mai mult decât cerem sau gândim noi? îngerii găsesc o mare plăcere să se plece înaintea lui Dumnezeu şi să stea lângă El. Ei consideră comuniunea cu Dumnezeu ca fiind cea mai mare bucurie a lor; totuşi, fiii acestui pământ, care au aşa de multă nevoie de ajutorul pe care numai Dumnezeu îl poate da, se simt parcă mulţumiţi să umble în afara luminii Duhului Său şi fără însoţirea prezenţei Sale.

Intunericul celui rău învăluie pe aceia care neglijează rugăciunea: şoaptele ispititoare ale vrăjmaşului îi amăgesc la păcat. Şi toate acestea pentru că ei nu folosesc privilegiile rugăciunii pe care Dumnezeu li le-a dat în această rânduială divină. De ce oare fiii şi fiicele lui Dumnezeu să fie atât de întârzietori în a se ruga, ştiind că rugăciunea este cheia în mâna credinţei care deschide tezaurul cerului, unde se găsesc depozitate resursele inepuizabile ale Celui Atotputernic? Fără rugăciuni stăruitoare şi continuă veghere, noi suntem în primejdia de a deveni din ce în ce mai nepăsători şi de a devia de la calea dreaptă. Vrăjmaşul mântuirii noastre caută mereu să pună piedici în calea spre tronul milei, pentru ca noi să nu putem obţine : prin rugăciuni străruitoare şi credinţă : harul şi puterea de a rezista ispitei.

Sunt anumite condiţii de îndeplinit, în baza cărora noi putem aştepta ca Dumnezeu să asculte şi să răspundă rugăciunilor noastre. Prima din aceste condiţii este aceea ca noi să simţim nevoia după ajutorul Său. El ne-a făgăduit că "va turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat" (Isaia 44,3). Aceia care flămânzesc şi însetează după neprihănire, care tânjesc după Dumnezeu, pot fi siguri că vor fi săturaţi. Inima trebuie deschisă influenţei Duhului Sfânt, căci altfel binecuvântarea lui Dumnezeu nu poate fi primită.

Marea noastră nevoie de ajutor este ea însăşi un argument care pledează în modul cel mai elocvent în favoarea noastră. Dar Dumnezeu trebuie căutat şi rugat ca El să facă toate aceste lucruri pentru noi. El spune: "Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi". De asemenea: "El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?" (Matei 7,7; Romani 8,32).

Dacă păstrăm nelegiuire în inimile noastre, dacă stăruim într-un păcat cunoscut, Dumnezeu nu ne va auzi; dar rugăciunea inimii căite şi zdrobite va fi totdeauna ascultată. Când am îndreptat tot ceea ce ştim că a fost rău, atunci putem avea încredere că Dumnezeu va răspunde cererilor noastre. Propriile noastre merite nu ne vor recomanda niciodată bunăvoinţei lui Dumnezeu; ci numai meritele Domnului Hristos, numai acelea ne vor mântui; sângele Său va fi acela care ne va curăţi. Totuşi, noi avem o lucrare de făcut, şi anume aceea de a împlini condiţiile ce se cer pentru a fi primiţi de Dumnezeu.

Un alt element al rugăciunii cu succes este credinţa. "Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută" (Evrei 11,6). Domnul Hristos a spus ucenicilor Săi: "... orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea" (Marcu 11,24). Credem noi oare pe Dumnezeu pe cuvânt?

Asigurarea aceasta este cuprinzătoare şi nelimitată, şi Cel care a dat-o este credincios în îndeplinirea ei. Dacă nu primim lucrurile pe care le-am cerut chiar atunci când ne-am rugat, trebuie totuşi să credem că Dumnezeu aude şi că El va răspunde rugăciunilor noastre. Noi suntem aşa de greşiţi şi înguşti la vedere, încât uneori cerem lucruri care n-ar fi o binecuvântare pentru noi; dar Tatăl nostru ceresc, pentru că ne iubeşte, răspunde rugăciunilor noastre dându-ne acele lucruri care sunt în adevăr spre binele nostru şi pe care noi înşine am dori să le avem dacă ochii noştri, luminaţi fiind de Duhul Sfânt, ar putea vedea lucrurile aşa cum sunt în realitate. Când ni se pare că nu primim răspuns la rugăciunile noastre, trebuie totuşi să ne prindem tare de făgăduinţele care ne sunt date, căci timpul răspunsului va veni cu siguranţă, şi vom primi binecuvântarea de care avem cea mai mare nevoie. Dar a pretinde ca rugăciunea să fie totdeauna împlinită chiar în felul dorit de noi ar fi o îndrăzneală necuvenită din partea noastră. Dumnezeu este prea înţelept ca să poată greşi şi prea bun ca să reţină vreun bine de la cei ce umblă în neprihănire. Deci nu trebuie să ne temem a ne încrede în El, chiar dacă nu vedem imediat un răspuns la rugăciunile noastre. Să ne bizuim pe făgăduinţa Lui, care este sigură: "Cereţi şi vi se va da".

Dacă ne lăsăm călăuziţi de îndoielile şi temerile noastre, sau dacă încercăm să rezolvăm orice lucru pe care nu-l vedem aşa clar înainte de a avea o credinţă deplină, atunci greutăţile şi încurcăturile vor creşte şi se vor înmulţi tot mai mult. Dar putem să venim la Dumnezeu, dându-ne seama de neputinţa şi dependenţa noastră de El, aşa cum suntem în adevăr, şi în credinţă plină de umilinţă şi încredere să facem cunoscut lui Dumnezeu dorinţele noastre. Şi El, a cărui cunoaştere este fără margini, care vede toate în creaţiunea Sa şi care conduce totul prin voinţa şi cuvântul Său, poate şi va asculta strigătele noastre şi va face ca lumina să lumineze în inimile noastre. Prin rugăciuni sincere, suntem aduşi în legătură cu inima Celui Atotputernic. Poate că nu vom avea : în momentul acela : dovada clară că faţa Mântuitorului nostru este aplecată asupra noastră în nespusă milă şi dragoste. Totuşi lucrurile aşa stau. Poate că nu simţim atingerea Sa vizibilă, dar mâna dragostei Sale este asupra noastră plină de bunătate.

Când venim să cerem mila şi binecuvântarea lui Dumnezeu, trebuie să avem un spirit iubitor şi iertător în inimile noastre. Cum ne putem oare ruga: "şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", şi totuşi să nutrim un spirit neiertător? (Matei 6,12). Dacă dorim ca rugăciunile noastre să fie ascultate, atunci noi trebuie să iertăm pe alţii în acelaşi fel şi în aceeaşi măsură în care sperăm să fim şi noi iertaţi.

Stăruinţa în rugăciune este de asemenea o condiţie a ascultării ei. Noi trebuie să ne rugăm necurmat, dacă dorim să creştem în credinţa şi experienţa creştină. Noi trebuie să fim "stăruitori în rugăciune", "să stăruim în rugăciune, veghind în ea cu mulţumiri" (Romani 12,12; Coloseni 4,2). Apostolul Petru sfătuia pe credincioşi să fie "înţelepţi şi să vegheze în vederea rugăciunii" (1 Petru 4,7). Pavel sfătuia astfel: "în orice lucru duceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri" (Filipeni 4,6). "Dar voi, prea iubiţilor", spunea apostolul Iuda, "... rugaţi-vă prin Duhul Sfânt şi ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu" (Iuda 20,21). Rugăciunea continuă este legătura sufletului cu Dumnezeu, legătură ce nu poate fi ruptă, astfel încât viaţa de la Dumnezeu se revarsă în viaţa noastră, apoi din viaţa noastră curăţia şi sfinţenia se reîntorc la Dumnezeu.

Este necesară silinţa în rugăciune; nimeni şi nimic să nu te împiedice de la aceasta. Trebuie să depui orice efort spre a păstra deschisă comuniunea dintre Domnul Hristos şi fiinţa ta. Caută să foloseşti orice ocazie de rugăciune, oriunde ţi s-ar oferi ea. Aceia care caută cu adevărat comuniunea cu Dumnezeu vor fi văzuţi în adunările de rugăciune, îndeplinindu-şi cu credincioşie datoria, fiind plini de zel şi dornici să culeagă toate binecuvântările care le sunt oferite. Ei vor folosi orice ocazie pe care o au spre a se aşeza în acel loc în care pot primi razele luminii cereşti.

Noi trebuie să ne rugăm în cercul familiei şi, mai presus de toate nu trebuie să neglijăm rugăciunea în taină, pentru că aceasta este viaţa sufletului nostru. Este imposibil să creştem în cele spirituale, dacă rugăciunea este neglijată. Rugăciunea înălţată în familie sau numai în public nu este suficientă. în tăcerea singurătăţii să deschidem întreaga noastră fiinţă ochiului cercetător al lui Dumnezeu. Rugăciunea înălţată în taină trebuie să fie auzită numai de Dumnezeu, Cel care ascultă rugăciunile. Nici o ureche curioasă nu trebuie să se încarce cu povara unor astfel de cereri ascultându-le. în rugăciunea în taină întreaga fiinţă se eliberează de influenţele înconjurătoare, se eliberează de orice frământare. Liniştită şi totuşi fierbinte, rugăciunea se va înălţa astfel la Dumnezeu. Plăcută şi durabilă va fi influenţa care porneşte de la Cel care vede în ascuns, a Cărui ureche este deschisă să audă rugăciunea care porneşte dintr-o astfel de inimă. Printr-o simplă şi liniştită credinţă, sufletul păstrează comuniunea cu Dumnezeu şi îşi adună raze de lumină dumnezeiască ca să-l întărească şi să-l susţină în conflictul cu Satana. Dumnezeu este cetăţuia puterii noastre.

Roagă-te în cămăruţa ta şi, mergând la lucrul tău zilnic, lasă ca inima să fie mereu înălţată la Dumnezeu. Astfel a umblat Enoh cu Dumnezeu. Aceste rugăciuni în taină se înalţă la tronul harului asemenea mirosului preţios al jertfei de tămâie. Satana nu poate să înfrângă pe acela a cărui inimă se sprijină astfel pe Dumnezeu. Nu există timp sau loc care să fie nepotrivit a înălţa rugăciuni lui Dumnezeu.

Nu există nimic care să ne poată împiedica a înălţa inimile noastre în rugăciuni stăruitoare. în învălmăşeala străzii, în mijlocul ocupaţiilor zilnice, noi putem aduce cererile noastre înaintea lui Dumnezeu, pentru ca Acesta să ne acorde călăuzirea divină, aşa cum a făcut Neemia atunci când a adresat cererea sa împăratului Artaxerxe. Un loc retras pentru rugăciune poate fi găsit oriunde ne-am afla. Trebuie să avem totdeauna uşa inimii deschisă, adresând mereu invitaţia ca Domnul Hristos să vină şi să locuiască în inima noastră ca un oaspete ceresc.

Deşi în jurul nostru s-ar putea să fie o atmosferă infectată, coruptă, noi nu trebuie să respirăm miasmele ei otrăvitoare, ci putem să trăim respirând aerul curat al cerului. Putem închide orice intrare închipuirilor necurate şi gândurilor nesfinte, înălţând inima, fiinţa noastră în prezenţa lui Dumnezeu prin rugăciuni sincere. Cei ale căror inimi sunt deschise ca să primească sprijinul şi binecuvântarea lui Dumnezeu vor umbla într-o atmosferă mai sfântă decât aceea a pământului şi vor avea o continuă comuniune cu cerul.

Noi trebuie să ajungem să avem convingeri mai clare despre Domnul Hristos şi o înţelegere mai bună a valorii realităţilor veşnice. Frumuseţea sfinţeniei trebuie să umple inimile copiilor lui Dumnezeu; iar ca lucrul acesta să se realizeze, trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să ne descopere lucrurile cereşti.

Să ne înălţăm fiinţa spre cer, pentru ca Dumnezeu să ne poată da posibilitatea să respirăm atmosfera cerului. Ne putem ţine aşa de aproape de Dumnezeu încât în fiecare din încercările neaşteptate, cugetele noastre se vor întoarce spre El tot aşa de natural după cum se întorc florile spre soare.

Adu înaintea lui Dumnezeu nevoile tale, bucuriile, necazurile, grijile şi temerile tale. Poverile tale nu-L vor împovăra şi nici nu-L vor obosi. El, care ţine socoteala până şi de perii capului tău, nu rămâne indiferent faţă de nevoile copiilor Săi. "Domnul este plin de milă şi de îndurare" (Iacob 5,11). Inima Sa iubitoare este mişcată de necazurile noastre şi chiar de strigătul nostru de durere. Să aducem înaintea Lui tot ceea ce ne apasă. Nimic nu este prea greu pentru El, pentru că este Cel care ţine lumile şi guvernează întregul Univers. Nimic din ceea ce, într-un fel oarecare, are legătură cu pacea noastră nu este prea neînsemnat pentru ca El să nu-l ia în seamă. în experienţa noastră nu există un capitol prea întunecat pentru ca El să nu-l poată citi şi nici încurcături aşa de dificile pe care El să nu le poată rezolva. Nici o nenorocire nu se poate abate asupra celui mai neînsemnat dintre copiii Săi, nici o îngrijorare nu-i poate chinui sufletul, nici o bucurie nu-l poate încânta şi nici o rugăciune sinceră nu-i iese de pe buze fără ca Tatăl nostru ceresc să nu observe, fără ca El să nu manifeste un interes viu pentru toate acestea. Căci El "tămăduieşte pe cei cu inima zdrobită, şi le leagă rănile" (Psalmul 147,3). Legăturile dintre Dumnezeu şi fiecare fiinţă sunt aşa de intime şi profunde ca şi când n-ar mai fi alt om pe pământ de care El să Se îngrijească şi pentru care El să fi dat pe Fiul Său mult iubit.

Domnul Hristos a spus: "în ziua aceea, veţi cere în Numele Meu, şi nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi. Căci Tatăl însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit şi aţi crezut că am ieşit de la Dumnezeu". "... Eu v-am ales pe voi" pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea" (Ioan 16,26.27; 16,16). Dar a te ruga în numele Domnului Hristos înseamnă ceva mai mult decât simpla rostire a numelui Său la începutul unei rugăciuni. A te ruga în numele Domnului Hristos înseamnă a te ruga în spiritul şi puterea lui Hristos, ca unii care credem în făgăduinţele Sale, ne bizuim pe harul Său şi înfăptuim lucrările Sale.

Dumnezeu nu doreşte ca vreunul dintre noi să se facă pustnic sau călugăr şi să se retragă din lume pentru a face numai rugăciuni. Viaţa noastră trebuie să se asemene vieţii Domnului Hristos, şi anume pe munte în rugăciune şi apoi în mijlocul mulţimii. Cel care nu va face altceva decât să se roage va înceta curând să se mai roage, sau rugăciunile lui vor deveni o simplă formă. Când oamenii se retrag din viaţa socială, departe de sfera îndatoririlor creştine şi de purtarea crucii, când încetează să mai lucreze cu zel pentru Domnul, care a lucrat cu zel pentru ei, atunci nu mai au pentru ce să se roage şi pierd simţământul nevoii de rugăciune. Rugăciunile lor devin personale şi egoiste. Ei nu se pot ruga pentru nevoile omenirii sau pentru înălţarea edificiului împărăţiei lui Dumnezeu, cerând putere pentru această lucrare.

Noi suferim pierderi atunci când neglijăm privilegiul de a ne aduna laolaltă spre a ne întări şi încuraja unul pe altul şi a sluji lui Dumnezeu. Adevărurile Cuvântului Său îşi pierd atunci din însufleţire şi importanţă pentru noi. Inimile noastre încetează să mai fie iluminate şi trezite prin influenţa lor sfinţitoare şi puterea noastră spirituală scade. în legăturile noastre, ca creştini, noi pierdem foarte mult prin lipsa de simpatie unul faţă de altul. Cine se închide în sine ca să trăiască numai pentru el nu se află în poziţia pe care Dumnezeu a dorit ca el s-o ocupe. Cultivarea simţămintelor sociale din fiinţa noastră ne face în stare să simţim cu alţii şi constituie mijlocul de dezvoltare şi de întărire a noastră în serviciul lui Dumnezeu.

Dacă creştinii s-ar aduna unii cu alţii, vorbind unul altuia despre iubirea lui Dumnezeu şi despre preţioasele adevăruri ale mântuirii, atunci inimile lor s-ar reînviora şi ei s-ar întări unul pe altul. Noi putem zilnic să învăţăm din ce în ce mai mult despre Tatăl nostru ceresc, căpătând o nouă experienţă a harului Său; atunci vom dori să vorbim despre iubirea Lui şi făcând astfel inimile noastre vor fi încălzite şi încurajate.

Dacă vom gândi şi vom vorbi mai mult despre Domnul Hristos şi mai puţin despre noi înşine, vom simţi mai mult prezenţa Sa. Dacă ne-am gândi la Dumnezeu ori de câte ori vedem dovezile grijii Sale pentru noi, L-am păstra totdeauna în cugetele noastre şi am simţi o plăcere deosebită să-I vorbim şi să-I aducem laudă. Noi vorbim despre lucrurile trecătoare, pentru că ne interesează. Vorbim despre prietenii noştri, pentru că îi iubim şi împărţim bucuriile şi necazurile cu ei. Totuşi avem infinit mai multe şi mai mari motive să iubim pe Domnul Dumnezeu decât pe prietenii noştri pământeşti. Trebuie să fie lucrul cel mai natural din lume acela de a-L face pe El obiectul principal al gândurilor noastre, de a vorbi despre bunătatea Lui şi de a spune altora despre puterea Sa. Darurile Sale bogate pe care le-a revărsat asupra noastră n-au fost date cu scopul de a absorbi atât de mult gândurile şi iubirea noastră încât să nu mai rămână nimic pentru Dumnezeu; dimpotrivă, ele ar trebui să ne reamintească totdeauna de El şi să ne lege cu legăturile iubirii şi mulţumirii de Binefăcătorul nostru ceresc. Noi ne ocupăm prea mult de cele de jos. Să ne ridicăm ochii spre uşa deschisă a Sanctuarului de sus, unde lumina slavei lui Dumnezeu străluceşte pe faţa Domnului Hristos care "poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei care se apropie de Dumnezeu prin El" (Evrei 7,25).

Noi trebuie să lăudăm mai mult pe Dumnezeu pentru "bunătatea Lui şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor" (Psalmul 107,8). Rugăciunile noastre să nu constea numai în a cere şi a primi. Să nu ne gândim numai la nevoile noastre şi niciodată la binecuvântările pe care le primim. Niciodată nu putem spune că ne-am rugat prea mult, dar suntem prea zgârciţi atunci când trebuie să mulţumim. Noi suntem continuu primitori ai darului lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, cât de puţină recunoştinţă îi arătăm, cât de puţin îi aducem laudă pentru ceea ce a făcut şi face pentru noi.

în vremurile de demult, Dumnezeu a poruncit poporului Israel atunci când se aduna pentru serviciul divin: "Să mâncaţi înaintea Domnului, Dumnezeului vostru, şi să vă bucuraţi împreună cu familiile voastre de toate lucrurile cu care vă va fi binecuvântat Domnul Dumnezeul vostru" (Deuteronomul 12,7). Ceea ce este făcut pentru slava lui Dumnezeu trebuie făcut cu bucurie, cu cântece de laudă şi mulţumire şi nu cu tristeţe şi posomorâre.

Dumnezeul nostru este un Tată bun şi milostiv; serviciul pe care I-l aducem să nu fie privit ca o activitate împovărătoare şi chinuitoare. Trebuie să fie o plăcere să ne închinăm lui Dumnezeu şi să luăm parte la lucrarea Sa. Dumnezeu nu doreşte ca poporul Său, pentru care a lucrat o mântuire atât de mare, să se comporte ca şi când El ar fi un supraveghetor aspru şi neînduplecat. El este cel mai bun prieten al lor şi când ei se închină înaintea Lui, El vrea ca să fie cu el, să-i binecuvinteze şi să-i mângâie, umplându-le inimile cu bucurie şi dragoste. Dumnezeu doreşte ca fiii şi fiicele Sale să găsească mângâiere în serviciul Său, ca ei să aibă mai mult bucurii decât necazuri în lucrarea Sa. El doreşte ca aceia care vin să I se închine să aducă cu ei gândurile preţioase ale Iubirii şi purtării Sale de grijă, pentru ca să fie astfel întăriţi în toate problemele vieţii de fiecare zi, pentru ca să primească har şi să îndeplinească în mod cinstit şi cu credincioşie toate lucrurile.

Trebuie să venim la crucea Domnului Hristos. Domnul Hristos, şi El răstignit, să fie obiectul cugetării, al conversaţiei şi al simţămintelor celor mai pline de o sfântă bucurie. Noi trebuie să păstrăm aducerea aminte a fiecărei binecuvântări pe care o primim de la Dumnezeu şi atunci când vom ajunge conştienţi de marea Lui iubire faţă de noi, vom fi gata să ne încredem cu totul în mâna care a fost pironită pe cruce pentru noi.

Fiinţa noastră poate fi mai aproape de cer pe aripile imnurilor de laudă. în curţile cereşti, Dumnezeu este adorat cu cântări de laudă, şi atunci când îi aducem mulţumirile noastre, serviciul nostru divin se aseamănă cu adorarea oştilor cereşti. "Cine aduce mulţumiri ca jertfă, acela proslăveşte pe Dumnezeu" (Psalmul 50,23). Să venim deci înaintea Creatorului nostru cu bucurie şi adâncă închinare, cu "mulţumiri şi cântări de laudă" (Isaia 51,3).

[continuare]

(autor: pană inspirată)