Legea morală a celor zece porunci a fost imprimată de Dumnezeu în mintea, inima şi conştiinţa omului o dată cu facerea lui. (Romani 5:3). „Păcatul este călcarea Legii”, zice Scriptura. (1 Ioan 3:4) Prin călcarea poruncii dumnezeieşti dată omului la început în Paradis, păcatul a intrat în lume, şi prin păcat a intrat moartea. Astfel, moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, transmiţându-se genetic. (Romani 5:12). în iubirea Sa faţă de lume, Dumnezeu a instituit un plan de mântuire pentru iertarea omului şi aducerea lui în starea fericită de la început, fericire pierdută prin neascultare de porunca dumnezeiască. „Sămânţa femeii avea să zdrobească capul şarpelui (diavolul)” (Genesa 3:15).
Oamenii au început să clădească altare de jertfă la poarta Paradisului.

Un miel nevinovat trebuia sacrificat, murind în locul omului păcătos. Mielul de jertfă al credinciosului Abel preînchipuia pe Mielul lui Dumnezeu, Isus Hristos, care avea să ridice păcatul lumii.” (Genesa 4:1–7; Ioan 1:29, 36).
Pentru a face cât mai bine de cunoscut ce înseamnă păcatul, Dumnezeu Şi-a descoperit voinţa Sa faţă de lumea căzută prin Legea morală a celor zece porunci sfinte, Lege scrisă cu însuşi degetul Său pe două table de piatră. (Exodul 31:18; 20:2–17). „Domnul a voit pentru dreptatea Lui, să vestească o Lege mare şi minunată!” (Isaia 42:21).
Cele două table de piatră pe care Dumnezeu a scris cele zece porunci au fost păstrate într-o ladă numită chivot, aşezat în Templul Domnului în locul numit „Prea sfânt”. (Evrei 9:1–5; Exodul 25:16–22).

Pentru curăţirea şi iertarea fărădelegilor şi păcatelor săvârşite prin călcarea Legii sfinte, Dumnezeu a dat instrucţiuni lui Moise pentru întocmirea unei alte legi, numită în sScriptură şi „legea lui Moise”. Legea aceasta era o lege ceremonială, care era deosebită de Legea morală a celor zece porunci. Ea a fost scrisă de Moise prin inspiraţie divină şi cuprindea în sine mai multe legi şi porunci ceremoniale, care aveau un caracter temporar, fiind numai un simbol până la venirea lui Mesia, Isus Hristos.

Ea cuprindea:

1. Legea jertfelor pentru păcate, legea arderilor de tot, legea darului de mâncare, legea jertfei de ispăşire, legea jertfei pentru vină, legea jertfei de mulţumire, etc. (Aceste legi sunt descrise în Leviticul cap. 6 şi 7). Jertfele se aduceau din animale şi păsări curate; unele erau jertfe de mâncare şi de băutură. (Leviticul 1–5).
Prin jertfa şi moartea Domnului Hristos, legea jertfelor din Noul Testament a încetat. La această lege se referă Pavel când scrie despre „Legea care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor.” (Evrei 10:1–4).

2. Legea preoţiei Vechiului Testament. Preoţii din Vechiul Testament erau aleşi şi numiţi în slujbă ca să aducă jertfe după o lege a preoţiei. Preotul din Vechiul Testament preînchipuia pe Hristos, Marele Preot al Noului Testament, care avea să facă slujba aceasta ca Mijlocitor, prin jertfa Sa, între Dumnezeu şi omul păcătos. (Evrei 8:1–6). La această lege se referă Pavel când scrie: „Pentru că odată schimbată preoţia, trebuia
numaidecât să aibă loc o schimbare a legii…” (Evrei 7:12–16).

3. Legea circumciziunii sau tăierii împrejur. Legea aceasta a fost dată încă pe timpul lui Avraam, şi avea ca scop deosebirea seminţiei ieşită din trupul său ca popor al Domnului. (Genesa 17:9–14; Exodul 4:24–26; Leviticul 12:1–3).
Isus Hristos, Sămânţa în care aveau să fie binecuvântate toate seminţiile pământului, a venit. Prin moartea Sa, Domnul Hristos a devenit o binecuvântare pentru mântuirea tuturor celor care cred în El, fără deosebire de neam. (Efeseni 2:11–22; Romani 2:25–29).

Legea circumciziunii s-a desfiinţat prin moartea Domnului Hristos. La această lege, la aceste porunci ale tăierii împrejur şi la celelalte prescripţii ceremoniale temporare se referă Pavel în Efeseni 2:11–18. El o numeşte ca pe un jug al robiei, în care nu trebuie să ne mai plecăm, pentru a nu cădea din harul Domnului (Galateni 5:1–12). „Tăierea împrejur nu este nimic, şi netăierea împrejur nu este nimic, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 7:19).

4. Legea blestemelor. Legea aceasta cuprindea anumite blesteme şi pedepse pentru cei ce săvârşeau unele fărădelegi. Legea aceasta era scrisă de Moise într-o carte numită „Cartea legii”, aşezată lângă Chivot (Deuteronomul 27:15–26; 31:24–36), spre deosebire de legea celor zece porunci care era scrisă pe două table de piatră de însuşi degetul lui Dumnezeu şi pusă în Chivot. (Deuteronomul 9:9–11; 10:1–5).
Legea aceasta s-a desfiinţat prin moartea Domnului Hristos, care a murit ca blestemat atârnat pe lemn în locul nostru, pentru a răscumpăra pe cei ce sunt sub blestemul legii. (2 Corinteni 3:1–18; 4:1–6; Galateni 3:10–25).

5. Legea sărbătorilor anuale. în afară de ziua a şaptea (Sâmbăta), menţionată în porunca a patra din Legea morală, poporul Israel mai avea şi alte sărbători lunare şi anuale, cu un caracter ceremonial temporar, până la venirea lui Mesia (Hristos). Ele se numeau: Lunile noi (Numeri 10:10; Psalmii 81:34), Anul nou (Leviticul 23:23–25; Numeri 29:1–6), Paştele — în amintirea ieşirii Israeliţilor din Egipt — 14 Nissan (Exodul 12:1–28; Leviticul 23:1–14), Rusaliile sau ziua cincizecimii, numită şi sărbătoarea săptămânilor (Exodul 23:16; 34:22; Leviticul 23:15–22), Ziua ispăşirii (Exodul 23:16; 34:22; Leviticul 23:15–22), Sărbătoarea corturilor sau colibelor (Leviticul 23:26–32).

In asemenea zile de sărbători anuale, se aduceau jertfe conform legii jertfelor. Aceste sărbători au încetat de a mai fi respectate, o dată cu moartea Domnului Hristos. Credincioşii Domnului Isus au rămas cu singura sărbătoare săptămânală: ziua a şaptea — sâmbăta, conform poruncii Domnului din Legea morală a celor zece porunci.
Apostolul Pavel spunea credincioşilor: „Nimeni să nu vă judece cu privire la mâncare şi băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare dar trupul este al lui Hristos.” (Coloseni 2:16–17,23). Ziua de Sabat, amintită în acest verset, nu este ziua a şaptea de Sabat – sâmbăta, ci este ziua sărbătorii ispăşirii din Vechiul Testament despre care Moise a scris: „Aceasta (ziua ispăşirii) să fie pentru voi ca o zi de Sabat”. (Vezi Leviticul 23:26–32). Sărbătorilor din Vechiul Testament li se spunea şi „Sabate”, însă ele nu trebuiau confundate cu Sabatul zilei a şaptea.

In „Mărturisirea Ortodoxă” ediţia a III-a 1930, pag. 164, citim următoarele, în această privinţă:

întrebarea 46: „Fiindcă s-a vorbit despre faptele cele bune şi rele, doresc să-mi spui şi despre poruncile lui Dumnezeu.”

Răspuns: „Poruncile lui Dumnezeu sunt zece”.

întrebarea 47: „Dar poruncile legii vechi, privitoare la ceremonii şi la jertfe, şi care preînchipuiau lucrările lui Hristos?

Răspuns: „Toate acestea au încetat. Şi după cum umbra trece când vine adevărul, tot aşa şi acelea au trecut. Creştinii nu datoresc să îndeplinească decât poruncile care privesc păzirea dragostei către Dumnezeu şi aproapele”.
Unii dintre credincioşii creştini din Galatia începuseră să se abată de la Evanghelie, începând să respecte, conform sistemului Vechiului Testament, sărbătorile anuale şi legile ceremoniale. (Galateni 1:6–10). De aceea, Pavel le-a scris epistola către Galateni cam îngrijorat (Galateni 4:10–11). Unele din epistolele lui sunt greşit răstălmăcite de unii, spre pierzarea lor. (2 Petru 3:16).

Nimeni nu se poate mântui prin faptele legii fără Hristos. Tot aşa, nimeni nu poate fi adevărat creştin, călcând Legea celor zece porunci, între care şi ziua a şaptea din porunca a patra, pentru că Legea morală a celor zece porunci sfinte din Vechiul Testament împreună cu Sabatul poruncii a patra a rămas în vigoare şi în Noul Testament după moartea Domnului Hristos.


[continuare]

(autor: necunoscut)