Numit şi Edictul de la Milan (313), Decretul lui Constantin suna aşa: „Creştinii să se bucure de libertate ca şi ceilalţi supuşi ai săi. Oricine să fie liber a trece la creştinism.” Imperatorul preciza că libertatea religioasă este necesară pentru liniştea imperiului. (Extrase din Istoria Bisericească de Dr. Boroianu, Iaşi 1900, pag. 29).
Se înţelege de la sine că între conducătorii Bisericii creştine şi conducătorii Bisericii romane păgâne s-au dus tratative de unire şi împăciuire, făcându-se unele cedări de principii de credinţă, atât de o parte, cât şi de cealaltă.
După zece ani de la primul Decret, adică în anul 323, împăratul roman Constantin a elaborat un al doilea Decret, prin care a ridicat biserica creştină la rangul de Biserică oficială a Statului Roman. în afară de aceasta, Decretul mai cuprindea:

1. Restituirea tuturor averilor confiscate ori răpite de la creştini în timpul persecuţiilor; iar cele risipite (casele) să se restituie din vistieria Statului.
2. Bisericile ruinate de păgâni să se repare din visteria Statului, iar unde va fi nevoie, să se ridice altele noi.
3. în întreaga împărăţie, ziua duminicii, să fie zi de odihnă şi sărbătoare, zi de rugăciune.
4. învăţătorilor creştini să li se dea leafă din casa Statului, iar preoţii să fie scutiţi de orice dăjdii şi greutăţi.
5. Toţi creştinii scoşi din funcţiune să fie reabilitaţi; iar de aici înainte, la funcţiuni să fie preferaţi creştinii.
6. Crucea, care până acum era obiect de execuţie, semnul ruşinii, al teroarei şi al stigmatului, să fie cel mai onorat semn sfânt.
(Extrase din Istoria Bisericească de C. Botoşăneanu, Bucureşti, 1903, pag. 55–56).

„Legile date de Constantin în folosul creştinismului sunt expuse de istoricul Eusebiu în cartea a 10-a a istoriei sale bisericeşti. Parte din el s-au încorporat în legile imperiale. (Codex Theodosianus et Iustinianus)” (Bordeianu pag. 29).
Decretul lui Constantin, care a transformat Biserica creştină în Biserică oficială a Statului roman, însumând în bugetul Statului pe toţi învăţătorii şi preoţii bisericii, cuprindea şi porunca de la punctul 3, prin care se ordona ca, „în întreaga împărăţie, ziua duminicii, să fie zi de odihnă şi de sărbătoare şi de rugăciune!” Iată, deci, când s-a făcut legea şi când s-a dat porunca pentru serbarea duminicii, ca zi de sărbătoare, în Biserica creştină: la anul 323, de către împăratul roman Constantin!

Decretul dat de Constantin pentru serbarea duminicii în Biserica creştină, mai spunea: „Toţi judecătorii şi cetăţenii oraşelor, lucrătorii chiar, trebuie să nu lucreze spre onoarea duminicii. Ţăranii pot lucra la câmp, căci este cunoscut că nici într-o altă zi nu se pomenesc mai lesne aceste lucrări, decât duminica”. (Istoria Bisericească de Dr. Bordeianu, Iaşi 1900, pag. 30).

Instrucţiunile date de Constantin cetăţenilor săi opreau pe judecători, cetăţenii oraşelor şi chiar pe lucrători de la lucru, în onoarea duminicii, în timp ce ţăranii pe câmp erau liberi să lucreze!

„Fost-a oare Constantin creştin când a dat decretul său pentru serbarea duminicii ca zi de sărbătoare în Biserica creştină la anul 323? Nu! Autorii Istoriei Bisericeşti, din care extragem citatele spun: „în anul 323 imperatorul declară creştinismul de religiune dominantă: mai păstrează însă pentru sine titlul de Pontifex Maximus”. Imperatorul trecu la creştinism în anul 64 al etăţii sale (adică în anul 337, deci după 14 ani de la darea decretului), oprit până acum a face această trecere din motive de înaltă înţelepciune. O boală însă, care îi prevestea moartea, făcu pe imperator a primi botezul, în palatul din Nicomidia, de la Eusebiu, episcopul locului (337). Senatul roman l-a pus între zei” (Inter divos meruit referii, Eutropiu, breviar 10, 4). („Istoria Bisericii” de Bordeianu, pag. 30–31).

Biserica creştină, înălţată la rangul de Biserică de Stat de către Constantin, şi-a dat denumirea de Biserica Romano-Catolică, condusă de către un Papă care se crede a fi infailibil, adică fără greşeală în hotărârile sale, cu sediul la Roma. Papa de la Roma şi-a dat adeziunea la înlocuirea zilei a şaptea, sâmbăta, cu ziua întâi a săptămânii, duminica!
Un bărbat care a scris cardinalului catolic Gibbon, cerându-i lămuriri cu privire la schimbarea zilei de odihnă, a primit următorul răspuns:

Baltimore, 25 Februarie 1892
„Stimate domn! Drept răspuns la prima întrebare pusă în scrisoarea dumneavoastră, sunt însărcinat să vă adresez următoarele, în numele Cardinalului:
1). Cine a schimbat Sabatul?
Răspuns: Sfânta Biserică Catolică.
2). Ţinând şi respectând duminica, cui se supun Protestanţii: Cuvântului Evangheliei sau Bisericii Catolice?
Răspuns: Protestanţii respectă datina introdusă de Biserica Catolică.
3). Protestanţii se contrazic amar când susţin că nu cunosc alt conducător în credinţa lor decât Biblia şi când respectă totuşi ziua Duminicii, în loc de ziua a şaptea, impusă de Biblie”.
Rămân al dumneavoastră devotat
C.E. Thomas, cancelar

Din Biserica Romano-Catolică s-a despărţit Biserica Ortodoxă de Răsărit, condusă de patriarhi (1054).

In sec. al XIV-lea a apărut Luther în Germania, care a tradus Biblia punând-o în mâna poporului. Reformaţiunea lui Luther a dat naştere la formarea Bisericii protestante.

Istoria bisericească a înregistrat o mulţime de martiri creştini, omorâţi în decursul veacurilor, din ordinele directe sau indirecte ale Şefului Bisericii Romano-Catolice de la Roma, pentru că au înţeles să trăiască viaţa de creştin, după Evanghelie, altfel de cum învăţa Biserica de Stat Romano-Catolică!

Conducătorii Bisericii au căutat să-i facă pe oameni să înţeleagă că Duminica n-ar fi ziua întâi a săptămânii, cum zice Sfânta Scriptură, ci ziua a şaptea! în acest scop, au aranjat zilele în calendarul săptămânal astfel încât săptămâna să înceapă cu luni, pentru a se termina cu ziua a şaptea — duminica, pentru ca astfel creştinii care doresc să ţină porunca lui Dumnezeu, serbând ziua a şaptea, să creadă că aceasta e duminica! Dar adevărul, conform Sfintei Scripturi, este acesta: Ziua Domnului, ziua binecuvântată şi sfinţită de Dumnezeu odată cu facerea lumii, este ziua a şaptea, sâmbăta, numită în Scriptură şi Sabat, ziua de odihnă. Aceasta este ziua poruncită nu de oameni, ci de Dumnezeu în Legea Sa. Aceasta este ziua serbată ca zi de sărbătoare săptămânală de toţi sfinţii profeţi, de Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi de toţi sfinţii apostoli şi primii credincioşi creştini din Biserica creştină apostolică în primele secole. Duminica, a fost, este şi rămâne, conform Sfintei Scripturi, ziua întâi a săptămânii. în ziua aceasta a înviat Domnul hristos, însă nu stă scris niciunde în Sfânta Scriptură că acest eveniment al învierii Domnului Hristos din prima zi a săptămânii, ar fi sfinţit ziua aceasta, ca zi sfântă a învierii Domnului, luând locul zilei Domnului, ziua a şaptea – Sâmbăta, din porunca a patra! Evenimentul suferinţelor de pe cruce, când Domnul Isus a murit vărsându-Şi sângele Său pentru mântuirea noastră, este tot atât de important, căci dacă n-ar fi avut loc moartea Domnului, n-ar fi avut loc nici învierea Lui din morţi. Moartea Domnului pe cruce a avut loc în ziua a şasea a săptămânii, adică vineri. Am putea noi să ne alegem vinerea ca zi de sărbătoare săptămânală în amintirea morţii Domnului şi sângelui Său vărsat? Ar fi aceasta conform Scripturii, când nu găsim nicăieri scris că trebuie să ţinem vinerea în locul sâmbetei, ziua a şaptea?

Tot aşa şi cu duminica. Ea a fost ziua soarelui la păgânii care s-au închinat nu lui Dum-nezeu ci soarelui, călcând ziua Domnu-lui, sâmbăta, aleasă, binecuvântată şi sfinţită de însuşi Dumnezeu, şi de Fiul Său Isus Hristos. Oare cum e corect: creştinii s-au luat după păgâni, sau păgânii după creştini?

Numele de „duminică”, vine de la cuvântul latinesc „dominica” şi înseamnă ziua Domnului. Dar numele acesta n-a fost pus nici de Dumnezeu, nici de Isus, Fiul Său, care S-a intitulat „Domnul sâmbetei”, şi nici de sfinţii Săi apostoli, ci de alte persoane care au schimbat numele zilei întâi din „dies Solis” (ziua soarelui) în duminică (ziua Domnului)!

[continuare]

(autor: necunoscut)