Este adevărat, sunt multe vrăbii. Ciripitul nostru este disonant şi gălăgios. Se afirmă că noi vă mâncăm hrana. Nici măcar hainele noastre nu ne fac să fim iubite. Şi totuşi, vei constata că merită să îţi dai osteneala de a acorda puţină atenţie unei vrăbii îndrăzneţe. Nu are să îţi pară rău.

Crezi că nu găseşti nimic deosebit la mine? Dar, ia ascultă: Voi sunteţi tot aşa de mulţi ca şi noi. Crezi oare că tot ceea ce este aşa de comun, este ceva obişnuit? Atunci şi tu ar trebui să fii ceva obişnuit! Scuză-mă, te rog, am fost cam obraznică acum! De fapt, eu sunt o vrabie de câmp destul de bine crescută. în nici un caz nu vreau să fiu confundată cu verişoara mea, vrabia domestică, cea obraznică şi grasă. Pe mine mă poţi recunoaşte uşor după pieptul gri şi punctul negru de pe obraz. Aşa cum ne spune şi numele, noi păstrăm distanţa de casele voastre.


Creată pentru zbor

Creatorul meu m-a construit de la început ca pe un «avion». Din această cauză şi cea mai mică parte din organismul meu este adaptată zborului. Eu nu pot să înţeleg cum oamenii au îndrăzneala să afirme că noi ne-am trage din reptile. Imaginează-ţi, crocodilul ar aparţine speciei noastre! Vor să mă convingă că prima vrabie ar fi trăit deja cu 50 de mil. de ani în urmă. Dar mie mi se pare că mulţimea anilor vrea numai să acopere caracterul de poveste al acestei teorii...

Dar să lăsăm mai bine teoria şi să ne întoarcem la realitate. Atunci poţi judeca tu singur.

Corpul meu este construit din cele mai uşoare materiale posibile. Aproape toate oasele mele sunt goale în interior, de aceea ele pot înmagazina aer, sunt uşoare şi totuşi stabile. Scheletul unei rude mai îndepărtate de-ale mele, albatrosul, cântăreşte între 120 şi 150 g, la o lungime de peste un metru şi o deschidere a aripilor de trei metri. Greutatea penelor lui este mai mare decât greutatea oaselor. Dacă oasele noastre ar fi umplute cu măduvă, ca la reptile, nu am putea zbura niciodată. în afară de aceasta, altfel decât la şopârle, bazinul nostru este unit cu coloana vertebrală. Numai aşa scheletul nostru este robust şi totodată elastic; condiţii necesare unui corp zburător.


O gaură remarcabilă

Şi gaura mică de la articulaţia osului braţului superior mi se pare mie demnă de amintit. Aceasta nu este un defect, ci prin ea trece tendonul care leagă muşchiul mic al pieptului cu partea superioară a articulaţiei umărului. Numai aşa pot eu să ridic aripile şi pot să zbor. Desigur, dacă eu mă trag din reptile, atunci mă întreb cine a făcut această gaură şi cine a trecut prin ea tendonul? Asemenea găuri cauţi degeaba la crocodil...


Fii curajoasă inimă!

Cip, cirip! Ajutor! Un uliu! Cip, cirip! Unde pot să mă ascund?… Ajutor!… Ah, am mai scăpat o dată! Of, ce periculos a fost! Acum a plecat. Ştiai că cel mai mare duşman al nostru este uliul? Dacă nu suntem atente, cu ghearele lui mari, el ne poate prinde şi în cel mai des tufiş. De fapt noi avem mulţi duşmani: corbi, coţofene, pisici, oameni. Nici noaptea nu avem linişte. Bufniţele ne atacă chiar şi în pomul unde dormim. Am păţit-o odată cu un huhurez, care la miezul nopţii a pătruns în cuibul nostru, l-a târât afară pe bărbatul meu şi l-a mâncat
fără milă, din cap până-n picioare. A fost groaznic!

Cu toate acestea ştiu că Creatorul meu îmi poartă de grijă. în Biblie stă scris că nici o vrabie nu va fi uitată de Dumnezeu. Ce bine trebuie să o duci tu, care eşti mult mai preţios decât mine. Chiar şi părul capului tău îţi este numărat. Desigur, Dumnezeu îi iubeşte în mod deosebit pe oameni!

Ştii, Creatorul meu mi-a dat o inimă extraordinar de rezistentă. Ea este una dintre cele cu cel mai mare randament. Acum, când vorbesc cu tine, ea bate mai mult de şapte ori pe secundă, mai exact 460 de bătăi pe minut. Mai înainte, când am fugit de uliu, pulsul meu se ridicase la 760! Aşa trebuie să fie, pentru ca să pot zbura.


O unealtă superbă

Da, priveşte-mă mai atent. Vezi ciocul meu? Privit din exterior el pare o parte neînsemnată, nu este aşa? Dar el este o unealtă minunată creată de Creatorul meu; foarte uşor, şi totuşi corespunde celor mai ridicate cerinţe. S-a calculat că din osul ciocului meu s-ar putea fila un fir foarte lung. Dacă acesta s-ar fixa la un capăt, el s-ar rupe datorită greutăţii lui numai când lungimea lui ar ajunge la aproape 31 km (grad de fiabilitate). Materialul pe care îl folosesc oamenii în construcţia de avioane are gradul de fiabilitate 18.


O privire prin binoclu

Ai ştiut că greutatea celor două globuri oculare ale mele este mai mare decât craniul meu? Din această cauză nu trebuie să tragi concluzii răuvoitoare referitoare la creierul meu de vrabie. Ochii mei sunt mult mai buni decât ai tăi. Noi, păsările, avem de 7–8 ori mai multe celule vizuale pe mm². Datorită acestui lucru în creierul nostru se formează o imagine mult mai exactă. Dacă vrei să recunoşti un obiect tot aşa de exact ca un şoim, atunci trebuie să foloseşti un binoclu care măreşte de 8 ori (cu o distanţă interfocală de 30 mm). Recunosc că ochii mei nu sunt chiar aşa de pătrunzători ca ai şoimului, dar ei îi întrec pe ai tăi. Un biolog scrie că ochiul nostru este o minune în construcţie, funcţionalitate şi capacitate. El aparţine celor mai perfecte organe optice din lumea vertebratelor. Aşa şi trebuie să fie, căci noi chiar în cel mai rapid zbor nu avem voie să scăpăm vreun detaliu important.

Alături de ochii pătrunzători, Dumnezeu ne-a dat şi un gât foarte flexibil. Cu ciocul nostru (o adevărată unealtă) putem atinge foarte uşor orice parte a corpului nostru. Crezi că este la voia întâmplării aşa? încearcă, stând în picioare, să ajungi cu fruntea până la genunchi. Reuşeşti oare? Nu, nu trebuie să demonstrezi. Dacă totuşi reuşeşti, vei auzi cum îţi trosnesc oasele. Pentru mine flexibilitatea aceasta este vitală.


Este nevoie şi de digestie

Ce ai zis? Dumnezeu m-a creat o mâncăcioasă nefolositoare? Nu putem tolera o asemenea jignire: nici Creatorul meu, nici eu. De fapt, ştii cumva ce mănânc eu? Mi-am dat seama că nu ştii. Cine habar nu are, se răţoieşte cel mai tare. Pardon, am fost iarăşi obraznică. Dar nici tu nu ai fost amabil!

In China, rudele mele au fost odată aproape stârpite, fiindcă unii oameni deştepţi crezuseră că noi, vrăbiile de câmp, mâncăm prea mult orez şi linte. Dar când specia noastră fusese aproape distrusă, ei au văzut că insectele parazite se înmulţeau pe câmp aşa de mult, încât paguba era mult mai mare decât înainte. Hrana noastră constă de fapt din vieţuitoare mici, pe care tu le numeşti dăunători, iar noi delicatese: cărăbuşi, furnici cu aripi, larve, moliile stejarului şi ale mărului, păduchi de plante, etc. Dacă tot este vorba de mâncare, ştii tu de fapt cum funcţionează digestia noastră? Ea este propriu-zis o temă obişnuită. După cum ştii, la mine totul este conceput pentru zbor. Deoarece consum o hrană bogată în proteine, mie îmi este de ajuns un intestin foarte scurt; dar am nevoie de fermenţi concentraţi. Creatorul meu nu a vrut să mă încarce prea mult cu resturile digestiei, de aceea eu scap de ele cât mai repede, de multe ori chiar şi în zbor. Prin aceasta s-a întâmplat de multe ori să îţi «decorez» hainele. Oh, scuze! Când m-a creat, Constructorul meu a mai făcut ceva genial la mine. A omis vezica urinară. Astfel corpul meu este mai aerodinamic în partea dorsală, iar greutatea lui mai mică. 80 % din urina mea este concentrată în acid uric, care se cristalizează sub formă de o pastă albă în ultima parte a intestinului gros. Nu este aşa că totul este bine gândit? în afară de aceasta, apa necesară în procesul de eliminare este complet resorbită de organism. Drept urmare, eu trebuie să «alimentez» apă destul de rar.


Catapultă şi briceag

Mai ai puţină răbdare? Uită-te la picioarele mele! Nu pare nimic deosebit la ele, şi totuşi în ele se ascunde o construcţie destul de rafinată. Este adevărat, ce vezi tu aici sunt numai picioarele şi degetele. Restul – tibia, genunchii şi coapsa – se ascunde în interiorul corpului meu. Iar dacă ai impresia că eu stau în picioare, în realitate eu stau îngenuncheată. Pentru tine această poziţie este incomodă, dar pentru mine nu. Dacă îmi întind brusc genunchii, muşchii mă aruncă ca o catapultă, şi imediat încep să îmi folosesc aripile. în timpul zborului îmi retrag comod «şasiul» sub pene, şi îl folosesc iarăşi numai la aterizare. Şi aici se dovedeşte cât este de bună suspensia elastică.

Poate te-ai mirat cum pot să stau ore întregi pe o creangă, ba chiar şi să dorm în această poziţie. Lucrul acesta a fost realizat de Creatorul meu printr-un mecanism deosebit, care permite ca degetele de la picioare (ghearele) să cuprindă automat creanga şi să se prindă de ea. Un pachet întreg de tendoane face legătura între degete şi muşchiul coapsei. Când mă aşez pe o creangă, prin greutatea mea se întind tendoanele şi degetele de la picioare se contractă. Iar în plus, pe o anumită porţiune a tendonului se află câteva cârlige mici. Când mă aşez, acestea se fixează în dantura care se găseşte în teaca tendonului – şi iarăşi, nu la voia întâmplării. Astfel, fără nici un efort, tendoanele rămân întinse, iar eu nu cad din pom. La păsările cu picioare lungi (picioroange), cum ar fi barza şi cocostârcul, care adesea trebuie să stea mult în picioare, construcţia este puţin altfel. Ele au la genunchi o articulaţie specială, care se închide ca un briceag. Astfel că ele pot sta ore întregi în picioare.


De ce ouăm noi?

Ce crezi tu, de ce noi, păsările, nu naştem pui ca mamiferele? Nu ştii de ce? Imaginează-ţi, cum aş zbura eu ca pasăre gravidă, cu o burtă mare! Şi cu ce m-aş putea hrăni tot timpul acesta, dacă nu aş putea decât să mă târăsc? Problema cu ouăle este o soluţie ideală a Creatorului nostru. Datorită ei aproape că nu sunt deloc împiedicată la zbor. Eu depun ouăle unul după altul, la un interval mediu de 24 ore. Termin repede de ouat şi pot cloci toate ouăle odată. Astfel noi, păsările, putem da viaţă la mai mulţi pui deodată.


Arta clocirii

Crezi că a cloci este o ocupaţie foarte plictisitoare. Asta numai din cauză că habar nu ai de greutatea acestei munci. Crezi că ne aşezăm pe ouă şi aşteptăm ca să iasă puii din găoace? Ştii ce sensibili sunt puii noştri când cresc în ouă? Temperatura trebuie să fie constantă, umezeala la fel, şi trebuie să fie posibilă şi o aerisire nestânjenită. Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, puii noştri mor înainte de a se naşte.

Creatorul nostru a avut însă o idee genială, pe care a realizat-o astfel: încă înainte de a depune ouăle, îmi cade puful în două-trei locuri de pe piept, iar pielea de acolo se îngroaşă. Vasele sanguine care irigă regiunea aceasta se înmulţesc de şapte ori şi îşi măresc volumul de cinci ori. Totodată în celulele acestei «zone de clocit» se acumulează mult lichid. De ce toate acestea? Imediat ce ating ouăle cu această «zonă de clocit», temperatura este transmisă creierului mic. De aici temperatura ouălor este fie dirijată direct la creier, fie eu îmi dau seama când şi pentru cât timp trebuie să întrerup clocitul, ca să pătrundă puţin aer, şi când este nevoie să întorc ouăle. Oamenii voştri de ştiinţă habar nu au cum ajung aceste informaţii la creierul mic şi cum transmit eu cu ajutorul acestei «zone de clocit» informaţiile puilor. Cu toate acestea, mulţi spun că aceste adaptări s-ar fi format treptat. Aş vrea să îi întreb pe aceşti oameni: Cum au putut strămoşii mei să clocească ouăle, fără să observe dacă acestea sunt prea fierbinţi sau prea reci?


Ah, aş mai putea să îţi povestesc multe despre sistemul deosebit al plămânilor mei, de miracolul zborului, construcţia minunată a penelor, de instrumentele mele de navigaţie... Dar mai bine o las pe colega mea, rândunica, care o poate face mult mai bine.


Acum tare aş vrea să ştiu: Tot mai crezi că eu mă trag din cine ştie ce animal care se târăşte? Nu! Pe Creatorul meu nu Il cheamă «Intâmplare» şi nici «Timp îndelungat». Creatorul meu este acela care a spus în a cincea zi ca păsările să zboare deasupra pământului, acela care le-a creat pe toate după specia lor. El este acela care ne-a binecuvântat şi care Se bucură de noi.

Eu sunt o minune din mâna Lui. Tot aşa şi tu! Nu trebuie oare să Il lăudăm împreună pe Dumnezeu?

(autor: Werner Gitt/Karl-Heinz Vanheiden)