Din Eden la filozofii greci

Istoria inceputurilor rasei umane a fost marcata de un “asa zice Domnul” si de un “asa zice Diavolul”. Intre cele doua, omul a trebuit sa aleaga. Si a ales…

Din nefericire pentru primii nostri parinti, dar si pentru intreaga umanitate, alegerea a fost gresita: au dat crezare minciunii “sarpelui celui vechi”, in loc sa-L creada pe cuvant pe Creatorul lor. Desi Dumnezeu spusese categoric ca rezultatul neascultarii va fi moartea (“Veti muri negresit” – Geneza 2,17), Adam si Eva au dat crezare spuselor sarpelui: “Hotarat ca nu veti muri.” (Geneza3, 4).

Aceste cinci cuvinte reprezinta prima abordare despre nemurirea sufletului. Aici gasim originea ideii de nemurire neconditionata; aici gasim filozofia Diavolului pe care a reusit sa o transmita tuturor religiilor si culturilor lumii, incepand de la paganism, continuand cu iudaismul si ajungand pana in crestinismul zilelor noastre.

Dupa cele afirmate de Herodot, parintele istoriei, primii care au sustinut ideea nemuririi sufletului omenesc au fost vechii egipteni. In ale sale “Istorii” , Herodot afirma ca de la egipteni, credinta in nemurirea sufletului a fost preluata de greci. Este de remarcat faptul ca toti filozofii greci au nutrit credinta in nemurirea sufletului.

Pitagora din Samos (sec. 6 i.Ch.) credea despre suflet ca este rasuflarea zeilor pusa in corp omenesc si ca sufletele migrau dintr-un corp in altul (metempsihoza). Socrate (sec. 5 i.Ch.) a fost un aprig sustinator al nemuririi sufletului. Cand i s-a intins cupa cu otrava, a luat-o cu seninatate si,  consolandu-si elevii, a spus : “Oare n-am asteptat demult aceasta desprindere?”

Probabil ca cel mai mare aport in raspandirea ideii de nemurire a sufletului in mediile lumii occidentale l-a avut filozoful, matematicianul si scriitorul atenian Platon (427 – 347 i.Chr.). Elev al lui Socrate si invatator al lui Aristotel, Platon a influentat si continua sa influenteze intreaga gandire occidentala.

Intre “Dialogurile” de maturitate ale sale, “Phaidon” se remarca in mod deosebit prin sustinerea ideii de nemurire a sufletului, fiind considerat uneori, de-a lungul veacurilor,  “cartea cea mare a umanitatii” (1)

Phaidon ii povesteste lui Echecrates despre ultima zi traita de Socrate in inchisoare, inainte de executia sa. Incercand sa-si imbarbateze prietenii, Socrate le transmite credinta in nemurirea sufletului si in faptul ca el va avea o soarta fericita dupa moarte. Cei doi prieteni care asculta argumentatia filozofului – Cebes si Simmias – ii cer lui Socrate a faca o demonstratie mai riguroasa despre natura nemuritoare a sufletului omenesc, insa argumentatia se incheie aici. Gardianul insarcinat cu executia lui Socrate intrerupe discutia, lasand-o intr-un punct nedefinit.

Ideea care respira din “Phaidon” este aceea ca sufletul omului este independent de corp si ca el este indestructibil, lucru pe care Platon il va relua si in alte “dialoguri” , indeosebi in “Republica”, “Phaidros”, “Timaios” si in cartea a X-a din “Legile”.

Aristotel (c. 330 i.Ch.), elev al lui Platon, credea ca “sufletul este cel viu, trupul este doar un cadavru, un hoit. O soarta nenorocita ne-a legat sufletul de lesul pe care il purtam… Dar vine moartea, eliberatorul, si rupe aceste legaturi, desparte ceea ce e putred de sufletul eliberat, care se intoarce acasa.”

Se observa marea contradictie intre conceptia biblica in care moartea este privita ca “plata a pacatului” (Romani 6, 23) si conceptia filozofilor greci in care moartea apare ca un mare eliberator .

Odata cu Alexandru Macedon, elenismul a raspandit cu mult rafinament in intreaga lume occidentala ideile filozofilor greci, in mod deosebit pe cele ale lui Platon, influentand chiar si societatea conservatoare iudaica. O serie de carti biblice apocrife ca “Tobit”, “Macabei”, “Cartea intai a lui Enoh” si “Intelepciunea lui Solomon” (scrise in sec. II-I i.Ch) contin deja idei ale filozofiei grecesti. Adevarul biblic al nemuririi conditionate de ascultare este inlocuit cu ideea filozofilor greci a nemuririi naturale si neconditionate a sufletului. Esenienii, o secta iudaica din secolele II-I i.Ch. si autorii manuscriselor de la Marea Moarta, credeau cu tarie in nemurirea sufletului.

Este evident ca intre cele doua viziuni (pagana si crestina) asupra omului , era o diferenta ireconciliabila. O lupta necurmata urma sa se poarte intre cele doua conceptii si, una sau alta dintre ele, trebuia sa cada. Care va fi conceptia care va birui? Istoria bisericii crestine demonstreaza ca biruitoare a fost filozofia pagana.

“Secretul” unei infrangeri

O mare dilema este legata de intrebarea: Cum a a reusit o teorie filozofica pagana sa patrunda in sanul crestinismului, cand acesta are la dispozitie intregul tezaur al adevarului cuprins in Sfanta Scriptura? Oare promotorii teoriei nemuririi sufletului in sanul crestinismului nu au fost destul de convinsi ca Biblia este atotsuficienta in privinta cunoasterii adevarului, chiar si in aceasta delicata problema a naturii umane?

“Contaminarea” crestinismului cu idei  si filozofii pagane, intre care se numara si aceea a nemuririi neconditionate a sufletului, trebuie cautata in primele secole ale existentei bisericii crestine. In acea perioada tulbure, caracterizata de persecutiile pornite de autoritatatea romana si de ivirea a tot felul de erezii care au zguduit din temelie biserica, o multime de idei pagane s-a strecurat pe neobservate in sanul crestinismului, sustinute (in mod paradoxal!) chiar de unii parinti ai bisericii. Iata ce se afirma in literatura crestina despre unii dintre parintii bisericii, in legatura cu influentele pagane pe care le-au resimtit in operele si lucrarea lor:

- Iustin Martirul, nascut in secolul al doilea din parinti pagani, desi s-a crestinat, devenind un apologet al crestinismului, a ramas intreaga viata sub influentele filozofiei grecesti.

„Sf. Justin e una din mintile cele mai inzestrate si mai adanci ale timpului sau. El a ridicat probleme noi, atat in teologie cat si in filozofie si a incercat sa puna o punte solida intre cugetarea profana elena si cea crestina. Punctele sale de vedere n-au fost totdeauna strict ortodoxe, dar ele au provocat o problematica bogata pe care o vor largi si adanci generatiile patristice urmatoare. Odiseea sa pe la atatea scoli filosofice si ancorarea sa intelectuala in platonism, care-1 satisfacea prin teoria ideilor si prin speranta de a vedea imediat pe Dumnezeu, ii dadusera, peste drama sa interioara, o aparatura filosofica si unele certitudini intelectuale care-1 legasera spiritualmente foarte puternic de paganism.” (2)

- Origen (185 -255), nascut in Alexandria intr-o familie crestina, avand un tata martirizat pe vremea lui Septimius Sever, a fost si el atras de filozofii greci, mai ales de Platon.

„Origen e unul dintre cei mai mari ganditori ai lumii. Elementele cugetarii sale sunt: filosofia elenica, Sf. Scriptura si Traditia bisericeasca. El incearca mai mult decat altii sa puna filosofia pagana in serviciul credintei.” (3)

- Clement din Alexandria (150-216) „arunca o punte serioasa de intelegere intre paganism si crestinism. Filosofia, in sens antic, a fost data ca testament paganilor spre a-i conduce catre Hristos. ” (4)

- Athenagoras, filozoful crestin nascut pagan dar convertit la crestinism, „arata chiar simpatie filosofilor si filosofiei pagane, in efortul lui de a alia religia si filosofia.”(5)

Incet, dar sigur

Supus presiunii curentelor grecesti, crestinismul a rezistat un timp. Iustin Martirul, desi nascut intr-o familie pagana, a sustinut ca sufletul omului nu e nemuritor prin sine, caci astfel nu ar mai exista diferenta dintre Creator si creatura. Dupa conceptia lui, sufletul , fiind creat, este muritor. In acelasi timp, sufletul poate deveni nemuritor prin lucrarea lui Dumnezeu in favoarea omului.

Clement din Roma, Ignatiu din Antiohia, pseudo-Barnaba, Policarp s.a. nu amintesc absolut nimic despre nemurirea sufletului.

Incepand cu secolul al doilea, se incearca un sincretism intre crestinism si platonism. Pe la anul 170 d.Ch., Athenagoras incearca sa arunce o punte de legatura intre gandirea greaca si cea crestina. In lucrarea „Despre invierea mortilor”, el incearca sa imbine doctrina invierii cu cea a nemuririi, insa toate argumentele sale in favoarea nemuririi sufletului sunt extrase numai din filozofi. Nimic din Biblie !

Pe la anul 200 d.Ch. Tertullian afirma cu autoritate teoria nemuririi neconditionate a sufletului, fiind primul teolog crestin care vorbeste in teologia sa despre iad, chinurile iadului si rugaciuni pentru morti:

„In antropologie -Tertullian are o interesanta teorie a sufletului. Sufletul e nascut din suflarea lui Dumnezeu, e nemuritor, material, cu forma, simplu in substanta sa, intelept prin sine, miscandu-se in chip variat, inzestrat cu hotarare libera, expus accidentelor, schimbator prin fire, rational, suveran, divinitoriu, revarsandu-se deodata. (6)

Clement din Alexandria (c. 200) a avut initial o pozitie biblica cu privire la suflet, considerand ca el are nemurire conditionata de credinta in Iisus Christos. Ulterior, sub influenta gnosticilor, si-a schimbat conceptia, crezand ca sufletul este nemuritor prin natura sa, fara nici o conditionare.

Origen si Augustin sunt alti sustinatori de seama ai doctrinei nemuririi sufletului. Origen (c. 250), elev al lui Clement din Alexandria si considerat a fi cel mai mare teolog crestin inainte de Constantin cel Mare, a fost un neoplatonic convins. El a sustinut preexistenta sufletului si migratia lui, considerand ca toate necazurile vietii acesteia se datoreaza aventurilor din celelalte vieti si ca mantuirea va fi, in cele din urma, universala. Daca e nemuritor, in mod firesc omul va fi in cele din urma si mantuit. De abia dupa trecerea a trei secole, la Sinodul de la Constantinopole (553), invataturile sale au fost condamnate oficial. Pana atunci insa biserica nu a avut nicio reactie, invataturile lui fiind insusite de conducatorii bisericii crestine. Athanasie, parintele ortodoxiei, il numeste pe Origen „parintele sau spiritual”.

In mod deosebit Augustin (354 – 430) , unul din cei patru parinti ai bisericii occidentale (alaturi de Ambrozie, Ieronim si Grigore cel Mare),  se remarca a fi unul din cei mai importanti teologi si filozofi crestini, ale carui opere au modificat profund gandirea europeana. In „Opera Omnia”, vol. VI, Augustin trateaza doctrina „De immortalitate animae” („Despre nemurirea sufletului ”).

La 20 de ani, Augustin adera la gosticism; la 30 de ani, adera la neoplatonism , iar la 33 de ani, inainte sa se boteze , scrie o lucrare in care aduce 16 argumente in favoarea tezei nemuririi sufletului. Dupa convertire, Augustin depune toate eforturile sa unifice ideile neoplatonismului cu cele ale crestinismului. Reusita a fost deplina…

In secolul al 13-lea, are loc o redescoperire a filozofiei lui Aristotel. Calugarii apartinand ordinului franciscan si dominican au avut un obiectiv comun: „acela de a concilia filozofia lui Aristotel cu invatatura bisericii, spre a servi credintei.” (7)

Dintre toti admiratorii filozofiei lui Aristotel (un sustinator al nemuririi neconditionate a sufletului), se remarca dominicanul Toma d’Aquino (1225-1274), supranumit si „printul filozofiei scolastice”, „doctor angelicus” si „doctor seraphicus” (8).

Intr-o viata relativ scurta, poetul, profesorul, filozoful si teologul Toma d’Aquino a scris peste 10 000 de pagini , lucrarile sale aflandu-se la temelia dogmelor catolice. Dintre acestea, cele mai cuprinzatoare sunt cele doua „Summae” (sinteze, rezumate): „Summa contra gentiles” („paganilor”) si „Summa theologiae” . In cele 21 de volume ce alcatuiesc „Summa theologiae”, d’Aquino sustine ideea nemuririi sufletului, cu specificatia ca acest suflet este lipsit de personalitate proprie in absenta trupului. Dupa moartea fizica, in conceptia lui d’Aquino, sufletul desi supravietuieste, nu mai poate simti,  nici gandi, nici voi. Doar dupa inviere, sufletul isi va recapata personalitatea individuala si nemuritoare.

Pentru a pune capat controverselor legate de natura omului si de starea omului in moarte, la al cincilea Conciliu de la Lateran, papa Leon al X-lea a dat o bula papala contra celor care indrazneau sa mai conteste invatatura despre nemurirea sufletului: „Condamnam si reprobam pe toti cei ce afirma ca sufletul inteligent este muritor.” (9)

Iata cum doua curente de gandire ireconciliabile in esenta lor (paganismul si crestinismul) au reusit sa dea mana intr-un sincretism diabolic. Cine de la cine a invatat? Este evident ca crestinismul a invatat de la paganism, introducand in dogmele sale cea mai mare minciuna a tuturor timpurilor, izvorata de la cel pe care Insusi Mantuitorul il numeste „mincinos si tatal minciunii” (Ioan 8, 44).

Din acest punct de vedere, lumea se imparte in doua:

1) Oameni care dau crezare Creatorului, Cel care i-a avertizat pe primii nostri parinti de consecintele neascultarii: „Veti muri negresit” (Geneza 2, 17)

2) Oameni care dau crezare diavolului, „sarpele cel vechi” (Apocalipsa 12, 9), cel care a reusit sa amageasca o lume intreaga cu ideea nemuririi neconditionate: „Hotarat ca nu veti muri!” (Geneza 3, 4).

Pe cine vom crede? Al cui cuvant il vom trata cu cel mai mare respect?

De raspunsul dat la aceste intrebari depinde unde ne vom petrece vesnicia .

Referinte:

(1) http://ro.wikipedia.org/wiki/Platon

(2) http://www.crestinortodox.ro/carte-912-81386-sf-justin-martirul-si-filozoful-14

(3) http://www.crestinortodox.ro/carte-912-81412-origen-39

(4) http://www.crestinortodox.ro/carte-912-81410-clement-alexandrinul-38

(5) http://www.crestinortodox.ro/carte-912-81392-atenagora-atenianul-20

(6) http://www.crestinortodox.ro/carte-912-81396-tertulian-24

(7) Ovidiu Dramba, “Istoria Culturii si Civilizatiei”, vol. 3, pag. 300

(8) Idem, pag. 307

(9) http://www.scribd.com/doc/8943979/Sola-Scriptura-Lesson-6

(autor: necunoscut)