Noi, balenele, suntem superlative vii. Te-ai fi aşteptat la aşa ceva din partea noastră? De aceea vreau să îţi explic cu ce capacităţi şi cu ce caracteristici speciale ne-a înzestrat Creatorul pe noi balenele, caracteristici care nu mai există nicăieri, în toată fauna.

De exemplu, ştiai că:
• Există balene care pot mânca în timp ce înoată cu 10 km/h, se deplasează constant cu 35 km/h, şi pot accelera până la 65 km/h?
• Există balene care pornesc în fiecare an într-o călă-torie de 10 000 km, ca păsările călătoare?
• Există balene care pot să compună?
• Există balene care expiră aerul la o înălţime de 15 m?
• Există balene care, cu 3 000 m adâncime, deţin recordul la scufundare?
• Există balene cu o capacitate motrică de 850 kW (autoturismul tău de categorie mijlocie are numai o zecime din ea)?
• Există balene cu un volum pulmonar de peste 3 000 l (plămânul vostru are o capacitate de 4 l, maximum 7 l)?
• Există balene care, cu 42 % grăsime, deţin recordul de grăsime a laptelui de mamă (mama ta, cu 4,4 %, ajunge la o zecime din această valoare)?
• Există balene a căror limbă este aşa de mare, cât doi cai maturi?
• Există balene a căror aortă are un diametru de 50 cm, ceea ce corespunde unei conducte de canalizare?

De ce îţi povestesc toate acestea? Pe noi nu ne interesează dacă suntem trecute în cartea Guiness a recordurilor. Altceva este important pentru noi. Când ai citit despre crearea lumii, ai remarcat că noi suntem singurele animale care au fost numite pe nume: «Dumnezeu a făcut peştii cei mari [balenele] şi toate vieţuitoarele care se mişcă şi de care mişună apele, după soiul lor…» (Geneza 1:21). De ce oare? Oare de ce a fost asa atent Dumnezeu când ne-a creat? Işi găseşte El plăcerea în noi? Este adevărat, motivul adânc nu se recunoaşte imediat, dar imaginează-ţi: Am fost considerate valoroase, ca un semn ascuns al învierii lui Isus. Când cei care L-au criticat pe Isus au cerut un semn de la El, El le-a amintit de întâmplarea cu Iona: «Căci după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului [balenei], tot aşa va sta Fiul omului trei zile şi trei nopţi în inima pământului» (Matei 12:40) Cu aceasta Isus Christos arată spre învierea Lui.

Te-ai gândit vreodată ce animal al mării dispune de un stomac aşa de mare, ca să poată oferi loc unui om? Cercetând animalele
mării, rămâne numai specia noastră. Deoarece în capitolele despre crearea lumii noi am fost remarcate în mod special, noi ne vedem ca un semn care arată spre învierea lui Isus şi este în acelaşi timp o mărturie a măreţiei lui Dumnezeu.

De aceea vreau să îţi povestesc mai pe larg din viaţa noastră, cu multe detalii minunate, ca să poţi trage o concluzie fundamentată.

Cercetătorii voştri nu au folosit pentru catalogare mărimea diferită a corpurilor noastre, obiceiurile noastre sau metodele de pescuit în căutarea hranei. Noi am fost împărţite în două grupe (zool. subordin), după dantura noastră: mistacoceti (balene cu fanoane) şi odontoceti (balene cu dinţi). Subordinului balenelor cu fanoane îi aparţin trei familii: balenele din familia balenide – sau balenele netede (balena groenlandeză, balena polară, balena japoneză, balena australiană, balena albastră pitică), balenele cenuşii şi balenele brăzdate (balena albastră, balena albastră pitică, balena finlandeză, balena Bryde, balena cu cocoaşă). Subordinul balenelor cu dinţi este format din balenele uriaşe, balenele cu cioc (balenele negre, balenele nordice), delfinapteride, porcul de mare şi delfinii.Spaţiul nostru în care trăim sunt oceanele, dar gân-deşte-te: «Balenele nu sunt peşti, ci carne». Noi suntem vivipare, adică naştem pui vii. Asta o face şi peştele roşu, dar nu există nici un peşte care să-şi alăpteze puii. Cu toate că trăim numai în mare, noi suntem de fapt mamifere şi respirăm cu ajutorul plămânilor.

Temperatura corpului o menţinem constantă la 36,5° C – indiferent dacă ne aflăm în apele reci ale Antarcticii sau în zonele cu ape calde ale insulelor Azore sau Bermude. Iţi poţi imagina că aceste condiţii produc un număr mare de probleme, însă Creatorul nostru le-a rezolvat pe toate în mod formidabil.


Naşterea noastră şi timpul noilor născuţi

Noi, balenele, trăim într-o căsnicie monogamă. Fecundarea şi naşterea au loc în apă. O balenă naşte câte un pui la fiecare doi ani. Sarcina nu durează aşa de mult, cum s-ar putea presupune după mărimea noastră, numai zece-douăsprezece luni; dar eu – numele meu este caşalot – am nevoie de 16 luni. In comparaţie cu rinocerii (18 luni) şi elefanţii (22 luni), noi suntem surprinzător de rapide. Când se apropie timpul naşterii, ne căutăm un loc ferit de furtuni. Cele mai importante locuri de naştere sunt lagunele Californiei «Baja California» pentru balena cenuşie; Marea Cortez pentru balena albastră; coasta insulei Maui din arhipelagul Hawai şi insulele Bahama pentru balena cu cocoaşă; împrejurimile insulei Galapagos şi Azore şi coasta de vest din Sri Lanca pentru mine. In timp ce focile ies pe uscat pentru a naşte, noi rezolvăm totul în apă. Imaginează-ţi că puii noştri s-ar naşte cu capul înainte. La o naştere mai lungă ei ar fi obligaţi să respire prima dată sub apă şi s-ar îneca. Creatorul nostru s-a gândit şi la aceasta, şi a rezolvat-o într-un mod unic, nemaiîntâlnit la nici un mamifer:
Toate balenele au o naştere pelviană, adică puiul de balenă iese cu coada înainte. Prin aceasta el rămâne cât se poate de mult legat de cordonul ombilical vital, necesar pentru supravieţuire.

Nu există peşteri ocrotitoare, nici refugii pentru noul născut, dar există atenţia plină de dragoste a mamei, precum şi ajutorul celorlalţi membrii ai turmei. Incă de la naştere noi suntem uriaşi. Puiul unei balene albastre are deja o lungime de 8 m şi cântăreşte 8 tone. Aceasta este 2 000 kg mai mult decât cântăreşte un elefant matur. Iar pentru a ajunge la lungimea unui pui de balenă, ar trebui să se încoloneze trei elefanţi mari. Nici ceilalţi pui de balenă nu se deosebesc prea mult de balena albastră:
• balena groenlandeză: 6,0 m 6,0 t
• balena nordică: 5,0 m 5,0 t
• balena cu cocoaşă: 4,5 m 2,5 t
• balena cenuşie: 4,5 m 1,5 t

Alăptatul sub apă ar fi putut crea anumite probleme, de aceea Creatorul a găsit o rezolvare minunată. Mama injectează laptele din mamelă direct în gura puiului. Aceasta cu o presiune aşa de mare, încât la suprafaţa apei s-ar forma o fântână arteziană cu o înălţime de 2 metri.

«Ţâţele» ei sunt nişte buzunare ascunse, spre a nu deforma forma aerodinamică a corpului. Puiul trebuie să crească repede, pentru a putea rezista viitorului drum lung spre apele polare. De aceea laptele de balenă este cel mai hrănitor lapte; el conţine 42 % grăsime şi 12 % proteine (în comparaţie cu omul: 4,4 % grăsime şi 1 % proteine), şi de aceea este mai vâscos şi cremos.

Această bombă de calorii, care corespunde unei alimentaţii a 100 de oameni maturi, face ca puiul să crească uimitor de repede. In timp ce un copil necesită 180 de zile pentru a-şi dubla greutatea de la naştere, puiul de balenă are nevoie de mult mai puţin. In cele şapte luni de alăptare, un pui de balenă albastră consumă zilnic 90 kg de lapte. Zilnic creşte 3–4 cm şi îşi măreşte greutatea cu 80 kg. Aceasta înseamnă 3,3 kg pe oră! Timp de şapte luni de alăptare aceste 18–19 tone de lapte, cu un grad foarte ridicat de grăsime, duc la o creştere în greutate de 17 tone a puiului. Nu este acesta un randament senzaţional?

Uite, acolo înoată ruda mea, balena albastră. Despre uimitoarele ei proporţii ne povesteşte ea însăşi. Dacă iubeşti lucrurile senzaţionale, atunci ascult-o.


Balena albastră – uriaşul lumii animale

Eu sunt cea mai mare dintre cele 80 de specii de balene. Cu greutatea mea depăşesc de câteva ori greutatea mamuţilor legendari. Eu sunt cel mai mare animal care a existat vreodată pe pământ. Pentru a compensa greutatea mea de 140 000 kg (maximum 196 000 kg) ar fi nevoie de o turmă de 28 de elefanţi sau de 170 de boi. Dacă iei în comparaţie o adunare de oameni, ar fi nevoie de 2 000 de persoane. Dacă mă compari cu cel mai mic mamifer, cu un şoarece (Suncus etruscus), între greutatea lui şi a mea este un factor de 70 de milioane!

Şi cu lungimea mea te pot uimi: cu 33 m sunt şi cea mai lungă creatură. Sunt mai lungă decât o coloană de 4 autobuze. Dacă îţi plac statisticile, îţi mai pot oferi câteva date marcante: scheletul meu cântăreşte 22 tone, iar stratul de grăsime (slănina) 25 tone. In afară de aceasta corpul meu mai constă şi din 50 tone de carne. Limba mea este tot aşa de grea cât un elefant. Inima mea, cu un diametru de 1,2 m, cântăreşte cât un cal şi pompează fără întrerupere în corpul meu cantitatea imensă de 10 000 l de sânge. Aorta mea este o conductă cu un diametru de peste 50 cm. Ficatul meu cântăreşte o tonă şi aceeaşi cantitate de hrană încape în stomacul meu. Rinichiul meu are greutatea respectabilă a unui bou.

Crezi că sunt un munte de carne şi grăsime care nu se mişcă deloc, nu este aşa? Nu judeca prea repede! Eu sunt totuşi un maestru al stăpânirii corpului: Pot să mă scufund fără efort până la 200 m adâncime şi să păstrez direcţia chiar dacă curenţii de apă sunt foarte puternici. Dacă înot la suprafaţă, mă deplasez cu o viteză de 28 km/h. Pentru aceasta trebuie să dezvolt o putere 864 kW (= 1 175 cai putere), cu un necesar de 20 000 l de oxigen pe minut. Dacă înot cu aceeaşi viteză sub apă, puterea necesară este doar de 124 kW (= 168 cai putere) şi am nevoie doar de 1 850 l de oxigen. Plămânul meu are un volum de 3 000 l, ceea ce corespunde cu volumul a 750 de baloane.

Motor cu randament ridicat: Vei fi fascinat şi de uriaşa aripioară de la coadă. In comparaţie cu aripioarele peştilor, la noi aceasta este aşezată orizontal. Teoreticienii voştri evoluţionişti au presupus că aripioara noastră ar fi un rudiment al picioarelor din spate de la presupuşii noştri strămoşi care au trăit pe uscat. Trebuie să ştii însă că strămoşii noştri nu au avut niciodată picioare în urmă. Adevărata cauză este cu totul alta: Creatorul a aşezat aripioara noastră orizontal, întrucât, la desele scufundări, această poziţie este mult mai avantajoasă decât cea verticală. Când vreau să mă scufund, bat cu aripioara în jos, iar când ies la suprafaţă bat cu ea în sus. Aripioara are o suprafaţa de 10 m². Materialul ei este prelucrat într-o formă foarte complicată, spre a îşi îndeplini cu uşurinţă funcţiile prevăzute. Cu ajutorul aripioarei mă deplasez, folosind-o ca stabilizator şi cârmă. Când mă deplasez, fac cu aripioara o mişcare de aproape 360 de grade, a cărei axă este în prelungirea coloanei vertebrale. Mişcarea nu este o rotaţie completă, ca la vapoare, ci ea se mişcă până la acelaşi unghi, la stânga şi la dreapta – randamentul este însă similar. In călătoriile mele prin lumea largă pot să păstrez uşor o viteză de deplasare de 35 km/h.

Câteodată măresc viteza la 50 km/h. Forma corpului şi pielea sunt de aşa natură, încât ne putem deplasa cu cel mai mare randament. Dacă inginerii specialişti în curenţi maritimi ar construi un model al corpului nostru, cu aceeaşi capacitate motrică care este instalată la noi, noi am înota totuşi mult mai repede. Ca o măsură de economisire a energiei, Creatorul ne-a dăruit o piele specială, cu care reducem turbulenţele curentului de apă din jurul corpului nostru şi le transformăm într-un curent laminar, cu o rezistenţă redusă. Aceasta se produce
mai ales prin flexibilitatea special adaptată a pielii, care preia o parte din energia turbulenţei apei şi realizează de-a lungul întregului corp o amortizare a curentului de apă din imediata lui apropiere. Nu este aşa că în fiecare exemplar dintre noi Creatorul realizează o nouă minune? Şi noi am crescut tot dintr-un ou mic, microscopic, ca şoarecele sau ca tine...

După acest raport al balenei albastre vreau să mă prezint în continuare eu, caşalotul.


Caşalotul – deţinătorul recordului la scufundare

Adâncimi de scufundare de 350 m şi mai mult nu reprezintă nici o problemă pentru balenele brăzdate şi pentru delfini. Balena cu cioc se scufundă până la 500 m, iar foca chiar până la 600 m. Probabil că am fost numită balena monstru (caşalot) din cauza capului meu pătrat, care reprezintă o treime din lungimea mea. Ai remarcat că noi balenele ne deosebim destul de mult unele de altele? Cu o lungime de 20 m şi o greutate de 55 000 kg, eu sunt cea mai mare reprezentantă a balenelor cu dinţi. Dinţi am numai pe maxilarul de jos; pe maxilarul de sus am aproximativ 40 de găuri, în care intră dinţii, care au o lungime de 20 cm. Aceşti dinţi sunt toţi la fel de mari.

Insuşirea mea cea mai extraordinară este capacitatea de scufundare la adâncimi extrem de mari. 1 000 m adâncime nu sunt nici o problemă pentru mine. Câteodată mă scufund şi până la 3 000 m. De ce eşti aşa de gânditor? Aha, calculezi! Nu ai încredere în rezultatul
tău? Şi totuşi este adevărat. Cu fiecare 10 m de adâncime, presiunea căreia îi sunt supusă creşte cu o atmosferă. La 100 m sunt 11 atmosfere. In timp ce mă scufund vertical, cu 7–8 km/h, asupra corpului meu acţionează presiuni diferite, cu o diferenţă mai mare de o atmosferă – deoarece între cap şi coadă măsor 15 m. La 1 000 m presiunea creşte la 101 atmosfere. Atunci pe fiecare cm² al corpului meu apasă 101 kg. Aceasta este ca şi când ar trebui să suporţi greutatea unui atlet de categorie grea pe unghia unui deget.

Te mai gândeşti şi la o altă problemă: Cum mă descurc cu boala scafandrului? Nu te teme, nu mi se întâmplă nimic rău. Creatorul meu S-a gândit la toate şi m-a echipat adecvat. Despre aceasta vreau să îţi povestesc în continuare.

[Boala chesonului sau a scafandrului: Cu cât creşte adâncimea, creşte şi presiunea exercitată asupra corpului, iar drept consecinţă, în sânge se dizolvă tot mai mult din aerul din plămâni. Dacă scafandrul se ridică prea repede la suprafaţă, adică dacă presiunea scade brusc, atunci aerul dizolvat în sânge – mai ales azotul din el – nu are timpul necesar să se transforme iarăşi în starea iniţială de gaz şi să se întoarcă în plămâni. Ca şi la deschiderea bruscă a unei sticle de şampanie, se formează o mulţime de bule mici, care astupă vasele sanguine şi produc embolii mortale. Spre a se evita boala chesonului, scafandrul trebuie să revină treptat la suprafaţă şi să se adapteze iarăşi la presiunea normală, în camera de decomprimare controlată.]

Pentru evitarea bolii scafandrului Creatorul a luat o serie de măsuri. Desigur, presupui că balenele care se scufundă la adâncimi mari, şi care pot rezista uşor sub apă o oră şi jumătate, au plămâni foarte mari. Nici vorbă de aşa ceva. In comparaţie cu corpul nostru, noi avem plămâni foarte mici. In timp ce volumul plămânului tău este 1,76 % din volumul corpului, la elefant chiar 2,55 %, la noi aceste valori sunt foarte mici. La mine 0,91 %, la balena albastră 0,73 %, iar la balena nordică 0,65 %. Cu ajutorul unor mecanisme, noi, balenele, folosim
aparatul respirator mult mai intens decât mamiferele terestre. Avem cu mult mai multe bronhiole. Sângele nostru conţine cu 50 % mai multă hemoglobină decât sângele omului. Prin aceasta el are o capacitate mult mai mare de a transporta oxigenul. Tu foloseşti pentru metabolismul tău energetic doar 10–20 % din aerul inhalat, pe când noi ajungem la 80–90 %. Vezi deci, dacă noi inhalăm o dată, aceasta este aşa de efectiv, ca şi cum tu ai inspira şi expira de opt ori.

Inainte de scufundare noi ne putem pregăti cu totul altfel decât oricare mamifer. In plus, Creatorul ne-a înzestrat cu posibilitatea unică a muşchilor de a înmagazina oxigen. In spatele acestei capacităţi sunt ascunse structuri organice complexe şi echipări fiziologice speciale.

Acum îţi poţi imagina cum mă pregătesc eu pentru o scufundare la mare adâncime. Fără grabă şi fără stres, inspir aer timp de zece minute şi îmi încarc astfel bateriile cu oxigen. Este uşor de reţinut: Pentru fiecare minut de scufundare mă pregătesc cu o respiraţie. Cu 60 de respiraţii pot să rămân 45 de minute la o adâncime de 1 000 m. Calculând un sfert de oră pentru scufundare şi revenirea la suprafaţă, îmi rămân lejer 45 de minute pentru a rămâne la adâncimea dorită.

Mai trebuie să ţii seama de încă ceva: Când te scufunzi tu o dată, 34 % din oxigenul necesar îl foloseşti din plămâni, 41 % din sânge şi 25 % din muşchi. La noi este cu totul diferit: Luăm din plămâni numai 9 %, 41 % din sânge şi 50 % din muşchi şi ţesuturi. Sub apă plămânii noştri joacă un rol mai mic. Acum mai ai desigur o întrebare: Cum se comportă plămânii noştri când, la adâncimea aceea, sunt expuşi la o presiune aşa de mare? Nu se turtesc ca un sac ud şi nu sunt distruşi? La mamiferele terestre numai traheea şi bronhiile sunt prevăzute cu inele cartilaginoase, pentru a rămâne deschise în timpul inspiraţiei.

Cunoşti întăriturile şi de la furtunul aspiratorului tău. La noi Creatorul a luat aceste măsuri până la ultima ramificare a arborelui bronhial. De aceea căile noastre respiratorii nu se turtesc. Această construcţie permite totodată şi o respiraţie rapidă.Pentru a putea rămâne mult timp sub apă, Creatorul a planificat un program unic de economisire a energiei. Faţă de bătăile inimii de la suprafaţa apei, în timpul scufundării bătăile ei sunt reduse la jumătate. Zone sau circuite din corpul nostru, care nu au un rol aşa de important, sunt deconectate temporar de circulaţia sângelui. Printr-un sistem de muşchi obstructori, ca într-o reţea de străzi cu sens unic, venele se contractă şi dirijează altfel fluxul sanguin. In timpul scufundării sunt alimentate cu oxigen numai organele vitale, ca ini-ma, creierul şi măduva oaselor.Un organ la care nu putem renunţa în tehnica noastră foarte specializată a scufundării este aşa-numita reţea minune (rete mirabile), pe care a instalat-o Creatorul doar la noi, balenele. Oamenii voştri de ştiinţă încă nu au descifrat toate funcţiile complexe, dar această reţea are un rol central în alimentarea cu oxigen şi la compensarea presiunii.La ce îmi foloseşte acest echipament de scufundare excelent? De ce cobor în adâncimi unde nu pătrunde nici o rază de soare – în noaptea veşnică şi adâncul întunecat?

Se spune că eu aş fi regina tuturor omnivorelor. Dar să fim sinceri, mâncarea mea preferată sunt sepiile, iar acestea trăiesc la adâncime mare. Eu înghit mii de sepii mici. In stomacul unei colege prinse de pescarii de balene s-au găsit odată 28 000 de bucăţi. Inghit şi duzini de exemplare mai mari. In adâncurile oceanelor se găsesc cele mai gustoase delicatese: caracatiţele uriaşe. Aceste animale fabuloase au lungimea corpului de până la 8 metri, iar tentaculele lor pot ajunge până la 15 metri. Astfel de exemplare le-am înghiţit dintr-o dată. De obicei, înainte ca acestea să ajungă în stomacul meu, are loc o luptă impresionantă – lupta uriaşilor. Cu sistemul meu sonar sensibil pot să localizez foarte exact prada. Eu emit sunete şi receptez ecoul lor. Chiar şi în noaptea cea mai întunecoasă, sistemul meu sonar mă informează foarte exact cu privire la numărul şi mărimea prăzii.


Nasul nostru – nu în centrul feţei, ci în creştetul capului

Spre deosebire de toate mamiferele terestre, nasul nostru nu se află în centrul feţei, ci pe partea superioară a capului, în creştet. Creatorul a plasat nasul aici pentru ca în timp ce înotăm orizontal el să fie situat în partea superioară a corpului. Nasul nostru este mai mult decât un simplu tub prin care să fie transportat aerul în plămâni. Dacă nu respirăm, nasul este închis de un muşchi mare inelar. Impreună cu laringele, prelungit ca un cioc de gâscă, care are şi el un ventil ce se poate închide, se împiedică pătrunderea apei prin trahee în plămâni. Diferit de celelalte mamifere şi de om, nările noastre nu comunică cu cavitatea bucală. Aşa putem să ţinem gura deschisă sub apă, fără pericolul de a pătrunde apă în căile respiratorii. Nasul nostru este foarte complex şi, imaginează-ţi, fiecare specie de balene are structura ei nazală specifică. Dacă balenele cu fanoane au două nări, balenele cu dinţi au doar una. Poţi recunoaşte o balenă cu dinţi sau una cu fanoane fără ca să ne vezi, după fântâna noastră arteziană, aerul expirat de noi: sunt două fântâni arteziene sau un singur nor. In cărţile de copii suntem desenate cu un jet de apă frumos, ce ne iese din cap. Lucrul acesta creează o impresie greşită, fiindcă nasul nostru este un organ respirator şi nu un furtun de pompieri.

Ceea ce vezi la fântâna noastră arteziană nu sunt altceva decât vapori de apă condensaţi; ceea ce tu cunoşti de la respiraţia ta din timpul iernii. Când expirăm, gazele trec cu presiune mare prin orificiul îngust, ceea ce duce la creşterea presiunii aerului. In aer liber aerul expirat se destinde (ceea ce cunoşti de la fizică): Cu cât un gaz se dilată mai mult, cu atât se răceşte mai repede, aburii condensându-se sub formă de stropi. De aceea, aceşti vapori de apă se pot vedea atât în apele unde sunt gheţari cât şi în regiunile calde.

Această fântână arteziană este caracteristică fiecărei specii de balene. La balenele netede ea este de 3–4 m, la balena finlandeză de 4–6 m, la balena albastră de 6 m, iar la mine de 5–8 m. La balena brăzdată fântână arteziană are forma unei pere. Eu suflu oblic, înainte. Şi aici contează: fiecare după specia lui!


Urechea noastră – un seismograf stereo

Mult timp cercetătorii voştri ne-au considerat surde. Nici anatomiştii nu au putut zgudui această prejudecată, cu toate că ei au arătat cât de complicat este construită urechea interioară sau cât este de perfecţionat nervul auditiv. Exista principiul: Sub apă nu se vorbeşte nimic, de aceea nici nu se aude nimic. Urechile noastre erau considerate rămăşiţe fără rost (rudimente) ale aşa-zişilor strămoşi ai evoluţiei. Noroc că cercetătorii voştri au făcut în ultimii ani multe măsurători şi şi-au schimbat părerea. S-a afirmat chiar că noi ne-am trage din vaci, deoarece avem mai multe stomacuri. Nu te lăsa înşelat de teoriile evoluţiei. Ca şi tine, şi noi suntem un gând genial al lui Dumnezeu. De aceea vreau să îţi povestesc amănunţit despre noi. Dar acum ar trebui să mai asculţi ceva despre construcţia urechilor noastre.

Cea mai bună staţie de emisie pentru receptarea ecoului şi cele mai frumoase cântări ale noastre – de concertele melodioase îţi povesteşte imediat balena cu cocoaşă – nu fac însă din noi maeştrii ai comunicării sau ai locaţiei prin ecou, dacă nu există şi o staţie de recepţie adecvată. Pentru aceasta avem urechea noastră, cu detalii neobişnuite, care nu există la alte mamifere. Pentru a recepţiona sunetul din anumite direcţii, unele animale terestre au urechile ca nişte linguri sau pâlnii.

Asemenea urechi externe laterale ne-ar incomoda însă în apă şi ne-ar strica forma aerodinamică. Oricare scafandru ţi-ar confirma că sub apă este foarte greu să se determine direcţia din care vine sunetul. Astfel, nu se poate spune din ce direcţie vine zgomotul unei bărci cu motor. Pe uscat creierul tău calculează direcţia de unde vine sunetul după timpul necesar pentru recepţia undelor sonore. In apă nu funcţionează aşa ceva, deoarece sunetul pătrunde în capul tău fără a fi deranjat de ceva.

Deoarece urechile sunt parte a capului, toate oscilaţiile ajung odată, astfel că nu se pot calcula timpii diferiţi necesari pentru determinarea direcţiei. Creatorul ne-a înzestrat cu un sistem genial, fără pereche în lumea animală, care ne permite o recepţie subacvatică stereo. Pentru determinarea direcţiei sunetului noi dispunem de un reglaj fin «high tech», care nu are nici un bruiaj. Ca o măsură constructivă deosebită, urechea noastră este desprinsă de osul craniului.

Oasele urechilor sunt fixate de craniu numai cu un ţesut conjunctiv, astfel că ele oscilează liber, fără a prelua undele sonore receptate de craniu. Tot sistemul ne aminteşte de un seismograf sensibil, cu care geologii voştri sunt capabili să înregistreze chiar şi undele unui cutremur foarte îndepărtat. Osciorul, ciocanul, nicovala şi scăriţa urechii au la noi o formă diferită. Pentru ecometru, balenele cu dinţi folosesc o frecvenţă înaltă, la care timpanul nu mai poate lucra efectiv; de aceea el lipseşte sau diferă foarte mult de al tău. Balenele cu fanoane nu au nevoie de reperare prin ecou, şi de aceea ele comunică în zona frecvenţelor joase (50 Hz şi mai jos). Frecvenţele acestea au avantajul că se pot auzi în apă la distanţe foarte mari. Comunicarea se poate realiza fără probleme pe distanţa de 100 km. Asta ar însemna
să vorbeşti cu cineva de la Hamburg la Hanovra fără telefon. Iţi citesc deja de pe buze că vrei să ştii ce emitem pe aceste benzi de frecvenţă cu care ne-a înzestrat Creatorul nostru...

Această temă o cedez cu plăcere balenei cu cocoaşă, căci piesele ei (muzicale) se apropie de perfecţiunea unui concert.


Balena cu cocoaşă – maestrul cântăreţ al oceanelor

Compunere şi reproducere fără pian şi note: Noi nu suntem nicidecum mute, cum spuneţi voi despre peşti, dimpotrivă, avem voci deosebite. In afară de muzicienii voştri talentaţi, noi suntem singurele vieţuitoare cărora Dumnezeu le-a dat talentul de a compune. Cântecele noastre nu sunt numai variaţii ale aceleiaşi melodii, ci se deosebesc unul de altul ca piesele lui Beethoven de cele Beatles. Muzica noastră constă din înşiruirea notelor în mod ciclic. In timpul compoziţiei folosim mai multe duzini de reguli fixe de compoziţie. In fiecare an lansăm un nou «hit». In nemărginitele oceane noi putem comunica cu aceste cântece peste 100 km.

Deoarece cântecele noastre sunt cele mai impresionante şi înduioşătoare manifestări vocale din lumea animală, cercetători americani le-au înregistrat cu microfoane stereo subacvatice. Ei au între timp o arhivă bogată de benzi cu muzică de balenă. O selecţie din aceste cântece a fost recent înregistrată pe un disc (LP) de către o firmă americană. Noi, balenele cu cocoaşă, mai suntem cunoscute şi prin metoda noastră specifică de a vâna.

Metodă de vânare «cu cap»: Noi folosim o metodă foarte rafinată de pescuit. Inotăm de jos în sus, în formă de spirală, în jurul unui banc mare de plancton, suflând continuu aer pe nas cu o dozare exactă; acest aer încercuindu-l ca o plasă. Racii fug de bulele de aer şi se înghesuie în mijlocul cilindrului format. Când acest cerc al bulelor de aer a ajuns la suprafaţă, mă reped în sus cu gura larg deschisă. Polonicului meu uriaş nu îi scapă nimic. Inainte de a înghiţi, împing surplusul de apă afară printre fanoanele laterale. Prada rămâne în
aparatul meu de filtrat – fanoane. In acest fel îmi filtrez eu tone de hrană din mare. Fanoane – sită pentru plancton în format mare: Toate
balenele cu fanoane au o astfel de vârşă. Fanoanele lor sunt o construcţie specială unică în tot regnul animal.

La noi ele se compun din 270–400 plăcuţe din cartilagiu, cu un segment triunghiular, fixate în maxilarul superior. Marginea lor de jos are forma unei pene de pasăre. Balenele netede, al căror cap este 30 % din lungimea corpului, dispun de un spaţiu de filtrare extrem de mare. Cu această sită de peşte enorm de mare balenele netede înoată prin mări pentru a îşi prinde hrana, ca smântâna de pe lapte. La balena groenlandeză cele 350 de fanoane au o lungime de până la 4,5 m. Din 10 000 m3 apă de mare, o balenă îşi filtrează aproximativ o tonă de plancton.

Trebuie însă să îţi prezint neapărat o altă rudă, căreia i se cuvine medalia de aur la maratonul de înot, fără nici o concurenţă. Ascultaţi ce o motivează la asemenea rezultate incomparabile.


Balenele cenuşii – «păsările călătoare» ale oceanelor

Dintre toate mamiferele, noi, balenele cenuşii, deţinem recordul absolut pe distanţe lungi – şi aceasta chiar înotând. Ca şi păsările călătoare, călătorim anual 10 000 km, din Marea Nordului, prin strâmtoarea Bering, de-a lungul insulelor Aleute, a Coastei pacifice americane, până la peninsula mexicană California de jos. Ajungem pe coasta oraşului californian San Diego odată cu sărbătorile Crăciunului. Nu zburăm în formă de V, ca păsările călătoare, dar grupul nostru de 40 de animale formează o armată reprezentabilă de balene cenuşii, care se îndreaptă neabătute spre ţinta lor, cu o viteză de 185 km pe zi.

De ce facem o călătorie aşa de lungă, de 20 000 km, inclusiv reîntoarcerea? Reţine, te rog: Aceasta este jumătate din lungimea ecuatorului, sau drumul parcurs anual cu maşina ta, dacă mergi des cu ea. Crezi că găsim în sud mai multă hrană în perioada aceasta? Nu, în nici un caz. Dimpotrivă, acolo de-abia găsim ceva de mâncare. Prin aceasta noi avem o perioadă de post foarte lungă, 6 luni.

Asta o facem numai de dragul puilor noştri. La sfârşitul lui ianuarie se nasc puii noştri, şi până atunci trebuie să ajungem în lagunele de la San Ignacio, pe coasta Californiei de jos. Acum înţelegi de ce noi, balenele cenuşii, avem ziua de naştere aproape în aceeaşi zi. Cu toate că la naştere puii noştri au o lungime de 4,5 m şi o greutate de 1,5 t, ei nu au încă grăsimea necesară care îi apără de gerul Mării nordului.

Cu 200 l de lapte pe zi, puii noştri cresc în greutate cu 20 kg în 24 de ore. Ei se hrănesc 8 luni cu un lapte foarte hrănitor. Timp de două luni puiul este antrenat în «camera copilului» – laguna Baja – pentru a deveni un înotător capabil pentru drumul de întoarcere în nordul îndepărtat. Aceasta are loc în timpul cât mama posteşte. Şi taţii postesc tot la fel de mult. De ei avem nevoie pe de o parte ca să ne apere de atacurile balenelor ucigaşe (Orcinus orca) în drumul lung spre sud, iar pe de altă parte în sud avem un timp scurt pentru împerechere. După întoarcerea în marea polară avem o poftă de mâncare imensă, ceea ce este de înţeles după o perioadă de post aşa de lungă; acum mâncăm iarăşi tone de plancton, până ce avem iarăşi un strat de grăsime de mai mulţi decimetri. De el avem nevoie nu numai ca izolaţie împotriva frigului, ci el este rezerva de hrană în următoarea călătorie de post, pe care o vom face cu cea mai mare punctualitate.


Noi, balenele, suntem rezultatul evoluţiei sau suntem create direct?

Mulţi dintre cercetătorii voştri cred că noi ne-am reîntors în apă, după ce am fost mamifere terestre. Dar la o analiză mai amănunţită poţi observa că avem atâtea caracteristici constructive specifice şi dispunem de capacităţi pe care nu le găseşti la nici un mamifer terestru.

Gândeşte-te numai la:
• naşterea pelviană,
• alăptarea sub apă,
• echipamentul nostru de scufundare,
• capacitatea noastră de a compune,
• construcţia urechilor,
• nasul nostru special,
• aparatul nostru de filtrat,
• călătoria noastră de post.

Nu, nu: Un echipament de scufundare terminat doar pe jumătate nu ne foloseşte la nimic. Fără aparatul de filtrat aş muri de foame, şi dacă aş fi avut o poziţie falsă la naştere, tu nu m-ai fi cunoscut niciodată. In ce mă priveşte pe mine – şi rămân la acest gând – eu am un Creator mare şi genial, care m-a făcut formidabilă: «Tu ai înmulţit, Doamne, Dumnezeul meu, lucrările tale minunate şi gândurile tale faţă de noi» (Psal. 40:5).

La început ţi-am explicat de ce noi arătăm spre învierea lui Isus. Acum vreau să îţi spun că noi mai avem de-a face cu Isus în cu totul alt sens. Citeşte începutul evangheliei lui Ioan:

«La început era cuvântul şi cuvântul era cu Dumnezeu şi cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început cu Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El şi fără El nu a fost făcut nimic din ce a fost făcut.» (Ioan 1:1–3).

Dacă nimic, dar absolut nimic, nu este exclus din creaţia lui Dumnezeu, atunci nici noi balenele nu suntem excluse. Isus Christos nu este doar Creatorul tău, ci şi al nostru.

(autor: Werner Gitt/Karl-Heinz Vanheiden)