Marile întrebări ale sfârşitului de lume îşi aşteaptă răspunsul pentru că de ele depinde viitorul ei veşnic. Dacă nu avem un ghid de referinţă a ce şi cum şi de ce, babilonia se va transforma în tragedie cu urmări pentru totdeauna.

În „Nu există Dumnezeu” haosul e deja instalat, nu mai trebuie nimic de adăugat, ci doar un pic de timp care să dovedească tragedia. În „Există Dumnezei” într-un număr nelimitat, de la popor la popor, de la religie la religie, de la individ la individ, confuzia e de nedescris şi ordinea de neinstalat. În această complicată până la imposibil realitate filosofică si religioasă, care pune sub semnul întrebării supravieţuirea speţei umane prin ştrangularea din faşă a vieţuirii laolaltă, a apărut o „idee salvatoare” la prima vedere, dar mortală în conţinutul ei. Un SINGUR Dumnezeu si o SUMEDENIE de închinări diferite.

Imposibilitatea prin forţa oamenilor de a reduce toate felurile de închinare la una singură sau la nici una a dat naştere ideii că, de fapt, „toţi oamenii se închină aceluiaşi Dumnezeu, dar în chip diferit...”, cel mai mare fals pe care istoria lumii l-a putut produce.

Adevărul este că un singur Dumnezeu nu poate cere şi primi decât un singur fel de închinare. Închinarea diferită decât cea cerută de El, oricare ar fi ea, înfiinţează un dumnezeu fals: pe cel mai simplu  înţeles.

Unul din miile de exemple biblice: Exod 20:23 – „Să nu faceţi dumnezei de argint, de aur, ca să-i puneţi alături de Mine; să nu vă faceţi alţi dumnezei.”.

Dumnezeu abia rostise din ceruri în auzul poporului îngrozit de măreţia manifestării divine acest lucru. I s-a spus: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău care te-am scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!”, şi în timp ce El scria aceste cuvinte pe tablele de piatră ca să fie aduse „mărturie sfântă” poporului, nu altcineva, ci chiar marele preot Aaron a luat aurul adus de popor, „a bătut aurul cu dalta şi a făcut un viţel turnat. Şi ei au zis: Israele! Iată Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului.” (Exod 32:4). „A doua zi s-au sculat dis de dimineaţă [de parcă nu mai aveau nici somn] şi au adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire. Poporul a şezut de a mâncat şi a băut; apoi s-a sculat să joace.”.

O închinare în chip diferit aceluiaşi Dumnezeu, fiindcă aşa „înţelegeau” ei? Nu! O mare batjocorire! Trecerea mării Roşii era proaspătă în mintea lor. „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”, de câteva zile mai înainte, mai răsuna în urechile lor. Care era dumnezeul spre care se arăta acum? VIŢELUL! N-a simţit nimeni, dacă nu blasfemia, măcar ridicolul?! Câţiva, poate... Dar mulţimea e mulţime… Când năvăleşte încotrova, ea curăţă totul în drum, chiar cântând Internaţionala. Doar Dumnezeu o opreşte să o judece când găseşte El de cuviinţă. Şi Biblia zice că în curând o va opri de tot… Ieremia 10:11 – „Aşa să le vorbiţi: Dumnezeii care n-au făcut nici cerurile, nici pământul, vor pieri de pe pământ şi de sub ceruri.”.

Logica omenească este ispititoare. Există un singur Dumnezeu, dar oamenii fiind diferiţi prin modernul „culturile lor” Îl percep în mod diferit, pe căi diferite, prin manifestări diferite, dar tot la El se referă. Să fie chiar aşa?!

De ce nu i-a zis Dumnezeu lui Moise: „Vezi că poporul şi-a făcut un viţel de aur şi zice că e Dumnezeul care l-a scos din ţara Egiptului. Lasă-l în pace, aşa înţelege el să se închine Mie... Foarte bine, primesc închinarea lor!”? Nu ştie Dumnezeu că, de fapt şi de drept, El este singurul Dumnezeu?! Ştie aceasta mai bine ca oricine şi a spus-o în Biblie prin gura servilor Săi de mii de ori: „dumnezeii lor nu sunt nimic”. „O sperietoare de ciori într-un ogor de castraveţi.” (Ieremia 10:5)

El însă a zis atunci lui Moise: „Scoală şi pogoară-te; căci poporul tău pe care l-ai scos din ţara Egiptului s-a stricat!”. (Exod 32:7) Expresia acesta, „s-a stricat”, noi nu avem dreptul s-o pronunţăm despre nici un popor, religie sau om la orice s-ar închina el, dar să nu uităm că Dumnezeu a pronunţat-o şi o va pronunţa în dreptul oricui se închină altfel decât a zis El.

După aşa experienţă cu viţelul din pustie, cu indignarea lui Moise, cu judecata poporului de către Dumnezeu, aşa ceva era de nerepetat. Ei bine, când restul seminţiilor lui Israel s-au despărţit de seminţia lui Iuda, ele şi-au pus împărat pe Ieroboam, care fusese ascuns un timp în Egipt şi despre care Biblia zice în 1 Împăraţi 12:28: „Împăratul a făcut doi viţei de aur şi a zis poporului: Israele, iată Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului!”. Incredibil! Dar viţeii de azi?...

Revenind la zilele noastre, ca toate religiile lumii creştine sau necreştine, cu drepturi egale în federaţia planetară a religiilor, să fie mulţumite, s-a emis ideea că, întrucât nu există decât un singur Dumnezeu (correct), Dumnezeul tuturor religiilor e acelaşi (greşit) şi că te poţi închina oricum, că tot la El ajunge închinarea (tragic).

Cel mai urât lucru este ca cineva să urască şi să persecute pe fratele său din pricina închinării lui diferite. Cel mai responsabil lucru este să facem cunoscut fratelui nostru că Dumnezeu a lăsat scris cum trebuie să se închine omul.

Convieţuirea acesta, într-o federaţie religioasă planetară, în care fiecare spune celuilalt frumuseţea închinării sale, iar pe urmă toate laolaltă se confruntă cu standardul divin pe care Dumnezeu l-a hotărât, ar da o speranţă de proclamare adevărului, dar legea oamenilor, „legea majorităţii”, va intra în funcţiune automat, sacrificând pe cei puţini în interesul celor mulţi.

Şi de unde poate şti cineva care este închinarea adevărată? Domnul zice: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu”. (Ioan 7:17).

Vrem? Vom cunoaşte. Dumnezeu va găsi o cale să ne spună!

(autor: Benone Burtescu)