A fost odată o cetate în care locuitorii purtau doar haine de împrumut. În casele lor găseai doar o singură haină, şi aceea numai zdrenţe. În fiecare zi mergeau la un centru de închirieri şi peste zdrenţele lor îmbrăcau cele mai strălucitoare haine. Alegeau culorile şi strălucirea în funcţie de planurile pentru ziua respectivă. Deşi era foarte săracă, cetatea dădea impresia că n-a cunoscut decât luxul şi bogăţia. Doar seara, când returnau ţinutele elegante, la ore foarte târzii, feriţi de lumina felinarelor şi de privirile celorlalţi zdrenţăroşi, se furişau pe la casele lor şi visau la o vreme când vor avea propria haină frumoasă, elegantă. În obscuritatea adevăratei lor identităţi, îşi doreau să vină o zi când să nu mai fi e nevoiţi să împrumute; se săturaseră să plătească atât de mult pentru a purta ceva ce văzuseră la alţii şi părea a fi făcut la comandă. Era o permanentă luptă să se îmbrace aşa cum o făceau ceilalţi. Zi de zi trăiau cu încercarea de a purta haina altora.

Amarul secret al cetăţii respective era că, fără să ştie, toţi locuitorii se îmbrăcau de la acelaşi centru; însă încercarea de a fi ca ceilalţi era atât de preocupantă, încât nu au observat că poartă azi ceea ce ieri a purtat vecinul sau colegul. Domnea o falsă impresie de proprietate şi bogăţie. Doar patronul veşmintelor de închiriat râdea de ei atunci când îi vedea plecând în noapte, furişând zdrenţele departe de privirile altor zdrenţăroşi.

Într-o zi, a venit de departe un om. Era îmbrăcat simplu, dar curat şi fără zdrenţe. Mirarea tuturor a fost când zilnic era văzut îmbrăcat la fel. Numai el era acelaşi mereu. Aştepta la răscruce de străzi întunecate şi îi oprea pe cei care îşi ascundeau sărăcia. Fără să le ceară nimic, oferea în dar câte o haină asemănătoare cu a lui.

Aşa se face că cetatea s-a schimbat. Nici nu mai ştie nimeni care este el, pentru că locuitorii au primit o haină identică. Acum, pe sub umbre de copaci şi clădiri, se strecoară doar stăpânul afacerii falimentare…

Ce n-am da să fie aceasta povestea noastră?

"Totuşi, să fiu la fel ca ceilalţi? Să accept pomana cuiva? Ce dacă sunt sărac, ce dacă haina de la el nu mă costă nimic? Vreau să plătesc şi să am libertatea de a fi în fiecare clipă altcineva. Nu am succes cu integritatea, nici cu sinceritatea. Prefer să fii doar tu aşa cum eşti; în ceea ce mă priveşte, ador falsele identităţi. De ce să fiu sărac, atunci când pot părea bogat? De ce să fiu neştiutor, când pot poza în geniu? Cum să fiu simplu, când mult mai ispititoare este strălucirea?"

Oare, Iacov de ce a tânjit după haina lui Esau? Acan de ce a furat mantaua de Şinear? Cât ar fi dat Haman să poarte o singură dată haina împăratului? Ahab de ce şi-a schimbat hainele înainte de luptă? Cum de haina lui Isus Christos este o chestiune de zaruri?

În bezna existenţei noastre, domneşte mândria; „demnitatea” de a fi cineva. Şi cum cineva înseamnă un anumit capital de strălucire, pe care noi am pierdut-o de mult, ne vedem ademeniţi de posibilitatea însuşirii unei alte identităţi. Ceea ce avem, ceea ce suntem, ni se pare îngrijorător de puţin şi-atunci apelăm la maestrul prefăcătoriilor pentru prestanţă de-o clipă, inteligenţă de-o poză, spiritualitate de-o predică, bunătate de-un articol, talent de-un play-back şi iubire de-un avort.

Ironia acestei drame este că, în vreme ce noi schimbăm identităţi, am dori ca ceilalţi să rămână aşa cum sunt în realitate. Oare de ce? Pentru a abate de la mine camerele de televiziune şi săgeţile presei? Va fi judecătorul ocupat cu judecarea lor, iar eu voi fi liber să trăiesc imoral?!


„LICHIDARE DE STOC”

Zilele trec, scăldate în falsitate sau în adevăr. Depozitul din colţul planetei se va închide. Reflectoarele se vor stinge, machiajul va cădea. Adevăratul spectacol stă să înceapă. Vom fi acolo, pe scenă, în haină albă sau prea departe spectatori. Pe străzi se furişează stăpânul vechiturilor, rămas fără clienţi. A trecut vremea veşmintelor sofisticate. În sezonul următor se poartă inul, în croială simplă şi dreaptă.

(autor: Daniel Chirileanu)