Tatăl meu a venit în zbor, având în ciocul lui hrană gustoasă. Prada îi atârna în ambele părţi ale ciocului. Imediat mi-am deschis ciocul cât am putut de mult. Dar nici prin gând nu i-a trecut să îmi dea din hrana adusă. Lacomă să ajung la pradă, am alunecat peste marginea cuibului. In această clipă el s-a retras, iar eu am căzut din cuib, ţipând. Pentru un moment încercasem să mă prind cu ghearele de el. Bătând din aripi disperată, mă prăbuşeam tot mai jos. Insă înaintea impactului cu pământul mi-am dat seama că pot să zbor. Cu un zbor nesigur, l-am urmat pe tatăl meu în pomul apropiat. După ce m-am odihnit puţin, m-am încumetat să sar singură jos. Acum zburam urmându-l pe el, imitam toate curbele, toate mişcările lui, în sus şi în jos. Mai târziu am încercat să ajung iarăşi în cuib, dar nu am reuşit de prima dată. Abia când mi-a ajutat tata am reuşit, şi gâfâind de oboseală, m-am târât în cuibul lipit de perete.


Numele meu

Eu sunt o rândunică («Delichon urbica»). Numele l-am primit de la culoarea penelor din partea inferioară, care sunt de un alb imaculat, în contrast cu lăstunul, ruda mea. De el mă deosebesc şi prin coada mea, care arată mult mai frumos fără săgeţile alea lungi, nu este aşa? Eu îmi clădesc cuibul lipit de zidul caselor, sub streaşină, sau în grajdurile animalelor. Numele meu latin demonstrează că şi oamenii de ştiinţă sunt doar oameni. De fapt el vine din cuvântul grecesc «he chelidon» ce înseamnă simplu rândunică. Insă cineva a inversat literele şi din «chelidon» a făcut «delichon», ceea ce nu are nici un înţeles. Pentru că eu trăiesc în apropierea oamenilor, documentează cuvântul «urbica», ce înseamnă urban, aparţinând de oraş.


Muşchii mei pentru zbor

Ştii de fapt de ce putem zbura noi, păsările? Nu este aşa de simplu cum crezi. Intregul nostru organism a trebuit ajustat pentru aceasta de către Creator, fiindcă nu este destul să ai numai pene. Noi putem să mişcăm concomitent fără probleme ambele aripi, în sus şi în jos. Cei mai mulţi patrupezi îşi mişcă picioarele din faţă alternativ, înainte şi înapoi. Şi tu mişti braţele în acelaşi fel, fără să îţi dai seama. Desigur, o nimica toată, dar fără această concomitenţă instinctivă nu aş putea zbura nici un metru.

In afară de aceasta trebuie să ne mişcăm «picioarele din faţă» înainte şi înapoi, mai repede decât orice alt animal. Recordul îl deţine colegul nostru cel mai mic, minusculul colibri, care măsoară doar 3 cm. El reuşeşte să bată din aripi de 80 de ori într-o secundă. Dacă vrei să produci aceeaşi putere, în relaţie cu greutatea ta, ar trebui să ridici greutatea a 28 saci de ciment de 50 kg la înălţimea de 1 m, în fiecare secundă. Vezi deci, pentru zbor ai nevoie de foarte multă putere. Muşchii mei de zbor – în relaţie cu greutatea corpului meu – sunt unii dintre cei mai puternici muşchi din lumea animalelor. Ei cântăresc o treime din greutatea corpului meu.
Oamenii de ştiinţă au calculat că vulturul produce o putere permanentă de o zecime de kilowatt. Recunosc, eu nu reuşesc aşa ceva. Dar eu sunt şi mult mai mică. Dar ghiceşte acum cât este de mare puterea continuă produsă de un om obişnuit! Ea este – nici mai mult nici mai puţin – egală cu cea a unui vultur obişnuit. Cu o asemenea putere mică nu ai putea rămâne într-un zbor de planare nici măcar un minut, ce să mai vorbim de vreo altă formă de zbor rapid.


Penele mele

Ţi se par probabil foarte obişnuite. Dar priveşte la pielea ta cu cele câteva firicele de păr. Priveşte blana unui cobai, solzii unui crap, pielea rece a unei broaşte – nici una din ele nu întrec penajul nostru în complexitate, uşurinţă şi frumuseţe. Sigur că ai auzit de teoria după care penele noastre s-ar fi dezvoltat din solzii reptilelor. Eu nu pot să cred aşa ceva. Eu am aceeaşi mărturisire de credinţă ca şi tine, în care se spune: Cred că eu şi toate creaturile am fost creaţi de Dumnezeu.

Incearcă şi ia o pană de-a noastră şi priveşte-o cu o lupă puternică, sau mai bine la microscop, şi uită-te la structura ei. Vei găsi o duritate, o elasticitate şi o greutate
proverbială «uşoară ca fulgul» – de neimitat de către constructorii de avioane.De la tija chitinoasă a penei mele pornesc într-o parte şi în alta câteva sute de crenguţe paralele. La un cocor sunt în jur de 650. Le poţi vedea cu ochiul liber, şi eventual le poţi chiar număra. Iar din fiecare din aceste 650 de crenguţe se ramifică mai multe sute de «raze» în jos şi în sus; toate împreună fiind mai multe de un milion şi jumătate.Pentru ca aerul să nu treacă fără rost printre aceste crenguţe, situate de o parte şi de alta a tijei, am avut nevoie de un dispozitiv care să lege elastic între ele aceste crenguţe. Creatorul meu l-a realizat sub forma unui fermoar foarte rafinat. Pe partea de jos a fiecărei crenguţe se găsesc sute de jgheaburi curbate, răsucite. La un cocor sunt 600. Şi de ele se agaţă cele 600 de cârlige de la crenguţa alăturată. Ceea ce este extraordinar, este faptul că cârligele au toleranţă în jgheaburi, putându-se deplasa încoace şi încolo; pana lăţindu-se sau îngustându-se vizibil. Aceasta este o calitate foarte importantă pentru zborul meu de planare. Iar dacă unul din aceste fermoare minuscule se deschide vreodată, îl pot repara foarte uşor cu ciocul meu. Nu am eu un Creator formidabil?!


Aripile mele

Pe o aripă portantă, care este înconjurată de curenţi de aer, acţionează puteri care o trag în sus. Pentru explicarea acestui fenomen există o teorie complicată, dar nu doresc să te plictisesc cu ea. Surprinzător este faptul că în comparaţie cu avioanele voastre, eu pot să îmi schimb profilul aripii, ridicând puful de pe muchia din faţă. Prin aceasta creşte şi mai mult forţa portantă.

Desigur, aceasta funcţionează numai când mă aflu în aer. Dacă penele ar fi ancorate rigid în aripi, aş putea bate cu ele în jos, ceea ce m-ar ridica puţin în aer, dar în momentul următor aş ateriza pe cioc, deoarece trebuie să ridic iarăşi aripile, prin aceasta fiind apăsată în jos. Creatorul meu mi-a purtat de grijă prin faptul că în momentul când ridic aripile, penele se răsucesc automat, fiind uşor întredeschise, ca lamelele unei jaluzele, lăsând să treacă aerul printre ele. Când bat cu aripile în jos, ele se închid din nou, şi astfel eu pot să mă ridic în aer. Iar pentru că aripile mele sunt uşor răsucite, ca elicea
unui avion, fiecare bătaie a aripilor mă propulsează înainte.


Arta de a zbura

Ştii că Creatorul ne-a făcut zburătoare eminente. Unii ornitologi au presupus chiar că noi am înnopta în aer, deoarece sunt nopţi întregi când nu ne întoarcem în cuib. Intr-adevăr, noi ne petrecem majoritatea vieţii în zbor. Noi trecem în zbor ca o săgeată. Iar dacă trebuie să ne salvăm viaţa, zburăm aşa de repede în sus, încât nici şoimii nu pot ţine «pasul» cu noi. Ca să ne putem adapta viteza de zbor la diferitele situaţii, nouă ni s-a dăruit capacitatea de a mări sau micşora suprafaţa aripilor.

Printr-un mecanism superb, Creatorul a perfecţionat şi mai mult posibilităţile penajului nostru. In apropierea penelor de zbor se găsesc în pielea noastră anumiţi nervi. Când penele sunt solicitate suplimentar prin curentul de aer, aceşti nervi transmit imediat informaţii creierului. El ordonă schimbarea corespunzătoare a poziţiei penelor. Totul se întâmplă în fracţiuni de secundă. Mai mult de 1200 de nervi sunt fixaţi de rădăcina penelor. Mai poţi încă crede că penele s-au dezvoltat din solzii reptilelor?


Plămânii mei

Dacă urci scările unui turn de biserică vei gâfâi ca o locomotivă. Respiri mult mai repede decât de obicei. Nici la noi nu este altfel. In timp de repaus inspir şi expir de circa 26 de ori pe minut. In timpul zborului o fac de 490 de ori pe minut! Iţi poţi imagina că un aparat pulmonar normal nu ar rezista la aşa ceva. De aceea Creatorul nostru S-a gândit şi pentru cazul acesta la ceva deosebit.

In timpul zborului plămânul meu este susţinut de nenumărate foale. Acestea sunt saci de aer de mărimi diferite, ce sunt legaţi atât cu plămânii cât şi cu anumite cavităţi din interiorul oaselor. Prin contracţia şi extensia permanentă a muşchilor de zbor se face în acelaşi ritm comprimarea şi extensia acestor saci de aer. Presiunea vântului umple aceşti saci cu aer în timpul zborului.

Prin această construcţie plămânul este aerisit de două ori în timpul unei respiraţii (când inspir şi când sunt comprimaţi sacii de aer). Sacii de aer folosesc ca sistem de răcire pentru muşchii de zbor suprasolicitaţi, dar şi ca tampon pentru organele interne. Aceasta este absolut necesar, altfel în timpul manevrelor de accelerare şi frânare intestinele noastre s-ar mişca permanent în toate direcţiile, şi ar trebui să vomităm.


Hrana mea

Eu găsesc hrana mea în aer, în adevăratul sens al cuvântului.

In timp ce caut hrana pentru puii mei, vânez încolo şi încoace cel puţin 15 ore pe zi. Deoarece aripile noastre sunt subţiri şi ascuţite, suntem foarte flexibile,
aşa încât putem prinde insectele necesare din zbor. Noi mâncăm muşte şi ţânţari, dar şi păduchi de plante şi fluturi – aproape tot ce găsim. Pentru aceasta putem să deschidem ciocul foarte mult. In Ungaria, câteva mii de rândunici am curăţat de păduchi negri un lan mare de porumb, în timp de două zile.

Dar fiindcă iarna la voi nu zboară insecte, trebuie să plecăm în regiunile din sud. Noi zburăm în Orientul apropiat, sau până în adâncul Africii. In sudul Saharei găsim hrană destulă. Dar în aprilie sau mai ne întoarcem cu plăcere la cuiburile noastre vechi.


Supărarea mea

In absenţa noastră vrăbiile s-au făcut stăpâne pe cuibul nostru. Imaginează-ţi că te întorci din concediu, iar un străin ţi-ar fi ocupat casa. Cu siguranţă că ai chema imediat poliţia. Fiindcă la noi nu există poliţie, trebuie să le alungăm singure. Poţi să îţi dai seama că în asemenea situaţii nu ne purtăm prea fin. Câteodată lupta este aşa de încrâncenată, încât cuibul nostru este dărâmat. Iar odată, trebuie să recunosc spre ruşinea mea, am zidit intrarea cuibului în care se aflau vrăbiile, astfel că ele au murit de foame.


Casa mea

Desigur, ai văzut locuinţa mea – de fapt ea este un fel de locuinţă secundară. Eu locuiesc doar câteva luni aici. Ea este lipită de zidul exterior, într-un loc ferit de ploaie, fiind construită dintr-un lut moale. De obicei îmi ajută mai multe rândunici, astfel că am terminat-o în 10–14 zile.

Nu vreau să îţi ascund faptul că şi aici totul se petrece «omeneşte». Dacă vecinii nu sunt atenţi, le furăm din ceea ce au lipit ei pe cuibul lor. Prin aceasta economisim
câteva zboruri, în schimb avem la rândul nostru multe necazuri cu vecinii noştri, deoarece şi ei încearcă acelaşi lucru la noi. Cuibului nostru îi lăsăm doar o deschizătură mică, prin care intrăm şi ieşim din el. El este căptuşit pe dinăuntru cu muşchi, iarbă, fulgi şi vată.

La noi este întotdeauna ordine şi curăţenie, poţi fi convins de asta. Dacă nu este aşa, atunci sunt de vină vrăbiile care s-au instalat cu neruşinare în cuib.

Ştii că noi suntem amintite şi în Biblie? In Psalmul 84, în versetele 3 şi 4 citim:
«Până şi pasărea îşi găseşte o casă acolo
şi rândunica un cuib unde îşi pune puii:
altarele Tale, Doamne al oştirilor,
Impăratul meu şi Dumnezeul meu!
Ferice de cei care locuiesc în casa Ta!
Căci ei tot mai pot să Te laude».

Intr-adevăr, strămoşii noştri şi-au lipit şi ei cuibul de clădirile templului din Ierusalim. Acolo, în apropierea lui Dumnezeu, s-au simţit ei acasă.

Ştiu că Dumnezeu este peste tot, de aceea şi în apropierea ta. Mă bucur că avem un Creator aşa de minunat. Vreau să Il laud din toată inima, aşa cum scrie în Psalmul 84:2: «… inima mea şi carnea mea strigă după Dumnezeul cel viu».


Ai şi tu locuinţa ta la Dumnezeu?

(autor: Werner Gitt/Karl-Heinz Vanheiden)