A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odata, un tip simpatic, nici prea inalt, cat sa dea cu capul de grinda bordeiului in care locuia singur, nici prea scund, ca sa nu fie bagat in seama de cei de teapa lui, numa’ bun, cat sa scoata doua vorbe, nici prea interesante, nici prea plictisitoare.

Problema este ca, intr-o zi, Vaidemine, ca asa il cheama pe personajul din povestea noastra, a scos mai mult de doua vorbe. Vorbele, ca orice vorba din ziua de azi, au zburat. Si, de vreme ce o vorba zboara, inseamna ca are aripi. Au falfait de cateva ori si duse au fost. Au trecut pe la urechea unuia, a altuia si, intr-un sfarsit, s-au cocotat pe o antena parabolica de pe blocul vecin. Toata lumea care trecea pe strada, fie ca era optimista, si privea in sus, fie ca era pesimista si privea in jos, vedea vorbulitele cocotate pe varful antenei, primii, optimistii, fara vreo intentie anume, ceilalti, pesimistii, privitorii in jos, le vedeau oglindite in apa baltoacei in care calcau cu seninatatea omului amarat care nu se uita pe unde calca.

Vaidemine, suparat ca vorbulitele i-au scapat, s-a straduit din rasputeri sa le prinda, dar varful antenei e prea inalt pentru un om de statura medie, plus ca, nu i-ar sta bine, unui om respectat in societate, sa alerge pe acoperisurile cu pricina, incercand din rasputeri sa prinda ceva ce nu isi doreste ca lumea sa afle ca-i al lui. Asa ca Vaidemine a preferat sa ramana tacut, cu gura inchisa, sperand ca, atata vreme cat buzele nu i se vor casca, nimeni nu va baga de seama ca doua vorbulite ii lipsesc din respectiva concavitate.

Si uite-asa, Vaidemine traieste si acum fericit, pana la adanci batraneti. Sa-i fie tarana usoara.

(autor: hux)