Am văzut câteva filme în care eram duşi virtual în arenele de luptă ale gladiatorilor.  La un moment dat, unul dintre luptători dezarma pe celălalt şi-l punea la pământ, călca cu un picior pe pieptul lui, şi apoi îşi întorcea privirile spre loja împăratului, pentru a vedea cum va gesticula acesta: cu degetul mare al mâinii drepte în jos, însemna moartea, în sus însemna cruţarea.

Viktor Frankl în cartea sa „Man’s search for meaning” povesteşte cum, la sosirea convoiului căruia îi aparţinea la Auschwitz au fost întâmpinaţi de un ofiţer superior SS care analiza din priviri pe fiecare nou sosit şi cu un gest abia perceptibil al arătătorului mâinii drepte, urmărit cu atenţie de „capos” care ajutau procesul de triere, trimitea pe noul sosit în dreapta sau în stânga.  Cei de la stânga (cam 90% dintre noii sosiţi sfârşeau acolo din prima zi) erau duşi la crematoriu, unde intrare scria „baie”; apoi primeau o bucată de săpun, şi erau dezbrăcaţi, trimişi înauntru să facă „baie”, gazaţi şi-n cele din urmă, arşi în crematorii.  Un gest imperceptibil, la stânga sau dreapta cu arătătorul unei mâini şi mureai îndată sau mai târziu…

Noi folosim gesturile fecvent: o dare din mână a „lasă-mă-n pace”, o negare sau aprobare din cap, o ucidere sau mângăiere din priviri, o încruntare, sau o strâmbare din buze, un tras cu ochiul complice, un salut, o dare a mâinii.  Ridicăm din umeri a nepăsare, ridicăm mâinile a neputinţă, ne strângem pumnii a mânie, ne încrucişăm braţele a aşteptare, ne încrucisăm degetele a nădejde, ni le împreunăm a rugă.  Fiecare gest poartă cu el o lume de sentimente, reacţii, răspunsuri.  Unele ne trădează semenilor, altele doar nouă şi lui Dumnezeu.  Unele rămân adesea fără urmări, altele au urmări… şi câteodată, ca-n cazul mişcării din deget la stânga sau dreapta, au urmări veşnice.

Zilele trecute am încheiat o predică cu o chemare în faţă a celor ce şi-au părăsit sau abandonat sau neglijat chemarea primită de la Dumnezeu.  Câţiva au păşit în faţă, puţini.  Nu m-am impacientat, ştiu că nu-s mulţi cei ce merg pe calea îngustă, în pofida numărului mare de membri ai adunărilor noastre.  Unii-s „material de umplutură” pentru că aşa au ales ei să fie!  La încheiere, dând mâna cu unul şi altul, mai mulţi mi-au spus, „ştii, şi eu am vrut să ies, dar…”,  „şi locul meu ar fi fost acolo, în faţă, dar…”.  Unii au chiar concluzionat că chiar dacă nu au venit în faţă, Dumnezeu le cunoaşte inima, ştie că ŞI LOR le pare rău că au neglijat însărcinarea Domnului, dar pentru a fi iertaţi, nu e neaparat nevoie să fi ieşit în faţă… că Domnul le poate asculta şi rugăciunea lor, făcută în locul în care erau…

E adevărat că nu TREBUIE ieşit în faţă; la urma urmelor, e doar un gest!  Dar, doar un gest a fost şi urcarea lui Zacheu într-un copac, spălarea picioarelor Domnului cu lacrimi, spargerea vasului de alabastru, doi bani aruncaţi într-u vistierie, etc.  Doar un gest şi ruperea cămăşii dintr-o bucată, jocul cu zarul la picioarele unui muribund nevinovat, spălarea mâinilor a nevinovăţie, doar un gest.  Dar nici un gest al nostru nu este lipsit de semnificaţie!  Cel ce ne-a dat capacitatea de a gesticula ne-a făcut să afirmăm sau să negăm cu gesturile noastre, să primim sau să respingem, să iubim, să urâm sau să fim nepăsători.  Şi în definitiv, când este vorba despre viaţă şi moarte, despre a sluji sau nu lui Dumnezeu, un gest al nepăsării poartă aceeaşi greutate ca o negare, ca o respingere.

Eu nu ştiu întotdeauna ce să spun.  Am fost în case „de jale” unde cuvintele mele au rămas prea sărace în faţa tragediei sau a întrebărilor fără răspuns.  Mi-am luat cu mine „gesturile”: o îmbrăţişare, o mângăiere, o lacrimă.  Chiar cu o ocazie m-am scuzat după eveniment că nu am putut rosti cuvine potrivite… şi persoana în cauză mi-a spus, „e adevărat că nu ai spus multe, dar faptul că m-ai îmbrăţişat strâns şi m-ai ţinut la pieptul tău câteva secunde, pentru mine a însemnat mai mult decât orice!  Am simţit în gestul tău, şi sper să nu mă înţelegi greşit, că parcă Dumnezeu voia să-mi spună că-n clipa aceea mă îmbrăţişează şi El, şi că nu m-a abandonat!”

Un gest are mare putere!  Şi dacă Dumnezeu a reuşit din măreţia Sa să reducă importanţa unor lucruri până la oferirea unui simplu pahar de apă, până la punerea unde trebuie a unui „da” sau „nu” şi până la echivalarea unui simplu gând cu un fapt grav, cum ar fi curvia, atunci înseamnă că şi pentru mine, un simplu gest trebuie să fie important şi trebuie făcut cu responsabilitate.  Nu-i aşa?

(autor: Ted Doru Pope)