Bucătăriile americanilor sunt de fapt porţiuni ale sufrageriei, amenajate special, extrem de atragătoare ca aspect, dar producătoare de miros specific în toată casa, în caz că cineva chiar doreşte să gătească şi nu doar să încălzească bucăţi de pizza cumpărate mură-n gură... Aşa că am fost nevoit să cumpăr un aragaz de campanie, ceva ce în engleză se numeşte „outdoor gas grill”. Preţul redus şi necesitatea de a muta cu totul izul de tocană din perimetrul sufrageriei pe terasă, m-au convins. Aşa că am admirat şi apoi plătit pentru aparatura care are două ochiuri de aragaz, grătar special cu trei nivele, cuptor închis prevăzut cu termometru, roţi ajustabile, butelie cu propan uşor de schimbat... ce mai, o minune care doar să-ţi lustruiască pantofii nu ştie. Salivam gândindu-mă la cartofi înăbuşiţi şi ciuperci la grătar, vinete gata de zacuscă şi porumb copt ca la mama acasă, bunătăţi gătite automat cu doar trei apasări de buton, lăsând mirosul să zboare de pe terasa noastră spre cea a vecinilor. 

Cum utilajul era prea mare pentru maşina mea, am lăsat magazinului adresa şi m-am pomenit cu el a doua zi, la uşă. Surpirză: de data aceasta nu mai era gata de a fi utilizat ci împachetat, cu toate părţile componente ambalate în plastic şi înghesuite într-o cutie mare de carton. Inscripţia de pe cutie afirma că „o persoană medie poate asambla singură produsul în trei ore, respectând instrucţiunile şi urmărind schiţa”. Nu sunt şi nu voi fi niciodată „o persoană medie”. Când este vorba de asamblare în general, prefer să las locul altora mai îndemânatici, mecanici şi lăcătuşi din născare. Sunt atâţia cu mâini de aur gata să pună şurubul potrivit la locul potrivit din prima încercare. Aşa că am ţinut cutia în sufragerie, contemplând-o preţ de două săptămâni.

În casa noastră orice spaţiu neocupat devine curând un loc de refugiu pentru obiectele care ar putea vreodată să devină folositoare. În special în birou şi în camera copilului. Aceasta tendinţă a mea, înnăscută şi transmisă generaţiei următoare, este un permanent izvor de mici conflicte domestice. Pentru mine orice raft devine bibliotecă şi orice parte ieşită din plan, fie a zidurilor fie a mobilei, devine cuier. Dacă nu ar fi cea căreia i-am promis dragoste şi înţelegere până ce moartea ne va despărţi, ar fi imposibil să mai găsesc ceva prin preajmă... Prin urmare, cutia conţinând bucătăria şi bucătăreasa într-o singură maşinărie, s-a transformat în „măsuţă de pus picioarele şi revistele atunci când citesc aşezat pe canapeaua din sufragerie”.

Până la urmă am cedat „sugestiilor” primite din partea celorlalţi membri ai familiei aşa că, venind într-o zi ceva mai devreme acasă, mi-am luat inima în dinţi şi şurubelniţa  în mâini, trecând la acţiune. Am desfăcut partea superioară a ambalajului de carton şi am descoperit o diagramă la vederea căreia mi s-a făcut rău. Zeci şi zeci de părţi componente, săgeţi, linii punctate, linii întrerupte, proiecţii în epură şi secţiuni sagitale. Ah, nu era mai bine cu aragazul din sufragerie şi hota mergând la maxim? Ce dacă era miros! Vorba aceea brunetă: „alţii moare şi-aşa n-are”.

Cu cât mă uitam mai perplex la diagramă, cu atît mi se părea că seamănă cu încercarea unui terorist saudit de a copia planurile unei bombe cu neutroni. Mi-am reamintit că aragazul este livrat cu o butelie ce conţine propan: imediat m-am şi văzut în flăcări, după explozia ce mi-a aruncat capul (partea A) în partea opusă membrelor (părţile B, C. D şi E din secţiunea 4) iar restul trupului (F1 - F2) zacând carbonizat pe suportul S (secţiunea 2).

Diagrama conţinea şi instrucţiuni în cuvinte scrise pare-se în engleză dar limbajul laconic şi exprimarea aproximativă nu lăsau nici un dubiu cu privire la provenienţa asiatică a produsului. Cuvintele folosite erau adverbe de loc şi verbe de mişcare, cam zece la număr. Era şi un număr de telefon acolo pentru cei ce preferă să audă instrucţiunile de asamblare în spaniolă, vietnameză şi farsi. Evident, nimic în româneşte sau măcar în franceza cu care mă mândream acum câţiva ani pe la vămile de dincolo de Nădlac.

M-am oprit în acea seară cu asamblatul în acest stadiu, sperând că dimineaţa, cu mintea mai clară, voi vedea altfel viaţa şi diagrama. Dar degeaba... După o altă săptămână în care am ocolit în permanenţă maldărul ca un caré de fiare şi şuruburi cu diagramă în coadă, m-am hotărât să apelez la prieteni, chiar cu riscul de a fi judecat drept un bărbat fără simţ practic. Din păcate situaţia a luat o întorsătură politico-religioasă inedită. Un amic, conservator, a favorizat o interpretare literară a textului diagramei, în timp ce un altul, membru al unei biserici harismatice române de pe-aici, a promovat libera improvizaţie insistând a ne ruga cu toţii cu glas tare ca să primim darul tâlmăcirii diagramelor.

Am încercat un compromis dar nu am avut cu cine. Conservatorul se dezlănţuise susţinând imanenţa textului scris şi desenului negru pe alb. Liberalul inspiraţionalist a avut la rândul lui proasta idee să-i reamintească oponentului că un creştin care votase cu simpatizantul homosexualilor, Al Gore, este un oportunist şi în biserică şi în politică şi prin urmare nu mai are voie să-şi exprime opiniile în public pe marginea unui subiect atât de important. Le-am smuls diagrama, devenită litigiu precum „filoque”-le din crez, mai ales că între timp veniseră şi alţi spectatori dornici să îşi expună punctele de vedere în agora sufrageriei mele. După ce agitaţia şi agitatorii s-au dus pe la aragazele lor, am rămas singur în mijlocul răvăşelii, uitându-mă în jur precum singurul supravieţuitor ce contemplează tabloul dezolant al fragmentelor avionului prabuşit.

Următoarele seri mi le-am petrecut, de data asta singur, încercând să caut care şuruburi la ce piuliţe se potrivesc şi care ţevi cu filet se împerechează cu coturile respective, sortate pe lungimi şi grosimi... Mi-am amintit de o glumă cu tovarăşul muncitor Golea care lucra la fabrica secretă de maşini de cusut din Cugir. Toţi colegii apăreau îmbrăcaţi bine şi aveau maşini, numai el, bietul Golea, făcea naveta in pufoaică rusească şi pe o bicicletă de pe vremea nemţilor. A întrebat mai ferit şi el un coleg de încredere:
- Măi, cum faceţi voi de vă merge aşa bine că mie de-abia îmi ajunge să trăiesc?
- Tu nu lucrezi cu piesele de aici de la fabrică?
- Ba da...
- Păi ia şi tu astăzi o piesă, mâine alta, ca noi toţi şi după ce strângi cât îţi trebuie, asamblează şi vinde.
A strâns bietul Golea cât a strâns, apoi s-a dus tot la colegul acela:
- Ei, ai făcut cum te-am sfătuit?
- Făcut...
- Şi?....
- Degeaba, oricum aş asambla piesele, îmi iese ba mitralieră, ba lansator de grenade!

Am luat-o empiric, adică băbeşte şi, încet încet, aragazul-cuptor-grătar a început să prindă contur... Când l-am văzut gata, funcţionând, am făcut precum femeia aceea din pilda cu banul pierdut, m-am grăbit să spun şi altora marea mea realizare... Reacţiile au fost contradictorii. Unii s-au bucurat, alţii mi-au amintit cât timp şi energie am pierdut pentru că nu am chemat un specialist cum mi-au sugerat (acum auzeam sugestia pentru prima data...), iar cei mai mulţi s-au arătat sceptici până când nu vor gusta din produsele coapte sau prăjite al mamonei cu propan la care mă închinasem atâtea şi atâtea seri la rând.

Experienţa aceasta m-a învăţat o lecţie importantă, esenţială chiar, pentru oricine este interesat de asamblari în domeniul spiritual. Într-un fel şi grupul nostru românesc din cadrul bisericii de aici (ba chiar întreaga biserică) poate fi descris ca fiind o adunătură de părţi componente A, B, C, etc. precum aragazul acesta livrat în zeci de bucăţele. Iniţial pare descurajant de nefuncţional şi imposibil de văzut ca produs finit atunci când priveşti schema. Ori şi mai rău, o potenţială mitralieră gata să fie unealta cea mai ucigaşă din lume. Fratele A şi fratele B interconectaţi de interese personale IP, iar sora C şi soţul dânsei, D, uniţi prin bara de legătură U (de la ură), pot forma o instalaţie de produs stress şi nefericire, în orice biserică de pe orice meridian al lumii. O scânteie numai şi bum!... gata!... Unealta face victime cu toate că piere chiar şi ea  în dezastru, precum teroriştii sinucigaşi...

Aceleaşi părţi, dar exact aceleaşi, de data aceasta corect asamblate de către un meseriaş gen Şeful Sectorului Suflete (avea totuşi o morală sănătoasă piesa asta, nu-i asa?), pot deveni o binecuvântare. Aceleaşi componente pot fi asamblate să devină instrumentul prin care Dumnezeu să poată atrage atenţia lumii asupra valorilor Sale eterne: credinţă, nădejde şi dragoste, în ordinea inversă a importanţei. Pentru că „slabă şi plină de defecte aşa cum ar părea, biserica este singurul obiect de pe pământ asupra căruia Dumnezeu Îşi îndreaptă întrega Sa atenţie şi dragoste”.

Aşa că nimeni nu trebuie să se grăbească provocând astfel o explozie datorită aparentei lipse de îndemânare a celui ales să asambleze suflete si caractere. Cine va răbda pana la sfârsit, va avea satisfacţia să se autodescopere la capătul benzii de montaj, piesă esenţială şi perfect funcţională în angrenajul bisericii lui Dumnezeu. Doar dacă nu doreşte să intre în cine ştie ce mecanism ieftin, de ocazie, gata asamblat dar şi gata ruginit, vreo altă biserică-monument anchilozată în dogme si tradiţii, vreo organizaţie cu butelia fâsâind aproape goală ce promite „foc sacru” la preţ de doi bani.

Răbdare la asamblare!

(autor: Ovidiu Rădulescu)