Când te uiţi la cele mai multe emisiuni de la televizor, ai impresia că programele respective sunt făcute pentru retardaţi. De fapt, nu este numai o impresie: ele chiar sunt făcute pentru retardaţi. Este de ajuns să priveşti emisiunile de divertisment sau sitcomurile. Hăhăieli inepte, la replici şi mai inepte. Gesturi jenante care stârnesc o adevărată euforie în public, vagi (sau mai puţin vagi) aluzii sexuale care-i fac să se bâţâie pe scaun de plăcere pe cei care privesc, situaţii care se vor comice, dar nu sunt decât penibile. Toate acestea sunt gândite să ne distreze, să ne facă să ne simţim bine, să avem o viaţă ferice. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când văd astfel de producţii (de care televiziunile sunt pline), simt că mă ia cu rău de la lingurea. Imi par vulgare şi imorale. Dar nu pentru că ar fi pline de gesturi deşucheate, ci pentru că pun pe un piedestal penibilul şi-l dau de exemplu. A te distra pe seama unor asemenea lucruri e ca şi cum ai râde de un handicapat mintal, care te priveşte cu faţa strâmbă şi gângăveşte cuvintele.

E adevărat, râsetele acelea pe care le auzim din off nu sunt ale celor din faţa televizorului, ci sunt produse de un public special plătit pentru asta. Am fost de mai multe ori „in culisele“ unor astfel de emisiuni de la noi şi spectacolul este de-a dreptul angoasant. La prima vedere, crezi că ai de-a face cu nişte oameni amărâţi care, pentru 10 lei, îşi pierd o zi întreagă, să râdă şi să aplaude la comandă, „dirijaţi“ de un ins care-i ţine din scurt şi care îi ameninţă că nu-i mai cheamă a doua zi dacă nu-şi dau toată silinţa. Amărâţi sunt, într-adevăr, dar nu sunt nişte oameni chinuiţi. Am realizat asta când am stat de vorbă cu câţiva. Erau fani ai vedetelor la care veniseră să se râdă şi se socoteau norocoşi că pentru asta mai iau şi bani.

Aşa că publicul idiot de la emisiunile de divertisment nu e o invenţie, o făcătură a realizatorilor de televiziune, ci reprezintă chiar publicul real. Dacă oamenii din faţa televizorului ar considera astfel de producţii o mizerie şi nu s-ar mai uita, ar dispărea şi ele de pe micile noastre ecrane, pentru că nimeni nu le-ar mai difuza dacă nu ar face audienţă.

Analiştii spun că televiziunea infantilizează publicul şi că se adresează pulsiunilor primare din om. E adevărat, discursul televiziunilor este ca pentru primate, cărora le dai hrană, sex şi posibilitatea să-şi satisfacă, virtual, nevoia de violenţă. Publicul e infantilizat de televiziune sau e infantil de la natură? Eu înclin mai degrabă spre a doua variantă. Cred că publicul e pur şi simplu primitiv, iar televiziunea nu face altceva decât să vină în întâmpinarea lui.

Mă întrebam mai deunăzi care să fie explicaţia că la PRO TV sau Antenă ai aproape în fiecare seară un film cu împuşcături şi bătăi. Ştiu, filmele acestea de serie B (dacă nu chiar C, D etc.) sunt şi foarte ieftine. Dar nu e numai aceasta explicaţia. Televiziunile le difuzează şi pentru că publicul e avid după aşa ceva.

Acum, când scriu acest articol, aud răpăituri de armă automată. Nu de la televizor, ci de afară, din plin centrul Bucureştiului. E „Ziua forţelor terestre“ şi nişte oameni în uniformă au găsit de cuviinţă să se joace de-a războiul. Am mai auzit aşa ceva în Bucureşti în timpul Revoluţiei – şi nu e deloc o amintire plăcută. Ei zic că sărbătoresc, iar la Realitatea TV, reportera Mirela Voicu vorbeşte despre „un spectacol frumos“. Nu este numai părerea ei, ci şi a celor veniţi, cu mic cu mare, să asiste la marea demonstraţie. Ce poate fi frumos şi sărbătoresc într-o joacă cu lucruri făcute să ucidă? Copiii prezenţi la eveniment, ca şi oamenii mari veniţi acolo s-au simţit însă foarte bine.

Televiziunea ne dă ceea ce merităm, ceea ce noi înşine cerem. Ea nu e altceva decât o oglindă în care se reflectă propriile noastre chipuri.

(autor: Cezar Paul-Bădescu - Dilema Veche)