Trei zile din viata lui Christian Fürchtegott Gellert

De M.O. Horn  (Fürchtegott insemeneaza temator  de Dumnezeu)

A doua zi

Intr-o mica incapere a cladirii, care adapostea localul „Schwarzen Bretts“ (Scinduri negre) in Leipzig, unde obisnuiau sa afiseze  pubicatiile oficiale, statea intr-o zi, - era in timpul razboiului de sapte ani-,  un om, rezemat cu capul in palmele lui. Se vedea ca este suferind. Capul lui era acoperit cu o sapca  alba de bumbac iar corpul lui slabit era invelit  intr-o camasa de noapte din stamba. Camera arata neindoielnic ca acolo statea un invatat, caci peretii erau plini de rafturi, pe care stateau insiruite o sumedenie de carti bine ordonate. Pe masa era o Biblie, care arata ca cel care o folosea o deschis-o foarte des. Si la cartea lui Iov unde scrie: „Ce! primim dela Dumnezeu binele, si sa nu primim si raul?``

 Privirea lui se-ndrepta pe o foaie, care era in fata lui. A fost scrisa cu  versuri, pe care el le citea din nou, din cind in cind mai tragea o linie peste vreun cuvint si scriind altul in loc, pina cind a terminat de citit.

 Omul acela era Christian Fürchtegott Gellert, iar poezia, pe care tocmai o terminase, a fost cintarea frumoasa: „In vreme buna eu am savurat norocul”, pe care, inspirat fiind din cartea lui Iov, amintit deja mai sus. Lui Gellert ii mergea tot la fel ca oricarui om, deseori avea reflux in veniturile sale, care nici asa nu erau foarte insemnate. Tocmai trecea o astfel de criza, neavind nici un gologan in buzunar. Ieri a mai avut 30 de taleri, care erau destinati sa-si cumpere lemne de foc cu ei, pentruca afara era frig tare, iar o soba calda era o binefacere dubla, insa proviziile lui de lemne mai ajungeau doar pentru, cel mult opt zile. Sa cistige ceva nu avea nici o sansa. Aceasta nu era pentru el o perspectiva prea mult promitatoare, pe care omul nostru, cu o sanatate deja subreda, deja era inghetat pe jumatate, si daca se gindea ca si aceasta provizie saracaciosa, doar pentru citeva zile mai ajunge, se gindea si mai cu stringere de inima  la viitor. Fiind foarte frig deja in casa, florile de ghiata se-nmulteau pe geamul camerei.. Gellert insa, atunci cind vrajmasul a incercat sa-l atace cu necazurile vietii, incercind sa-i distruga pacea lui, s-a folosit  de o alta arma impotriva lui si anume, sabia Cuvintului lui Dumnezeu. Tot la fel facea si acum. Si in aceasta dimineata a luat Cuvintul lui Dumnezeu, si tocmai a dat peste textul din cartea lui Iov, pe care l-a citit cu inima rugatoare. Impresia facuta asupra spiritului sau a fost adinca, si cu rapire sufleteasca medita la cuvintele lui Iov, care se potriveau  exact si cu situtatia lui momentana, asa dupa cum a citit el in cartea sfinta, a si inceput sa-si descrie intr-un cintec gindurile sale, care nu erau altceva, decit un ecou al acelor cuvinte sfinte, pe care tocmai le citise.

In sfirsit a pus jos tocul, si punind din nou capul intre miini si-a spus: „Nu, nu-mi pare nici un pic rau de felul in care am folosit cei trei zeci de taleri, a fost doar o incercare pe moment, care mi-a umbrit sufletul. Ah Doamne, tu care citesti in sufeltul meu, tu cunosti cel mai bine slabiciunile mele. Evident a fost un moment, o lacuna de credinta. Ah Doamne iarta-ma. Iata cred, ajuta insa necredintei mele si intareste credinta mea slaba.!”

In acest moment batea cineva la usa, si fara sa astepte cuvintul „Pofiti!” din partea lui Gellert a si intrat. Gallert l-a salutat cordial cu cuvintele: „Buna dimineata d-le doctor!”, intinzind mina slaba spre salut.

Omul scund, dar foarte vioi, a prins mina lui si stringind cu caldura si cordial l-a salutat si el pe Gellert. Pe urma, punind palaria si bastonul , a inceput sa-si frece miinile si sa strige: „Dar este foarte frig aici d-le profesor”. Aceasta nu se poate  sa ingaduim in starea dv.Dumneavostra trebuie sa stati in caldura,

Puneti va rog pe foc lemne, sau vreti sa muriti in ghetarul acesta?”

Un zimbet amar a trecut pe fata lui Gellert si spunea: „Nu mai am lemne si trebuie sa fac cit pot economie.”

„Da, dar dv. nu sunteti un „zgirie brinza” (un zgircit)?, striga doctorul.

„Atunci trebuie  sa cumparam lemne..”

Cu o fata, pe care si mai evident se contura nedumerirea si tristetea a gingavit Gellert ceva ca aceasta: „si banii s-au cam terminat- totusi- fiti pe pace- voi face ceva!”

Doctorul, care nu prea mult a insistat la o treaba, s-a aplecat peste masa si spunea cu duiosie: „Ah, o noua cintare?”

Gellert a dat din cap, dar se vedea ca ii era jena ca doctorul a vazut versurile.

Fara sa mai spuna ceva el a luat foaia si si s-a dus la geam, si cind a vazut ca era plin de flori de ghiata a exclamat: „Uite-te, plin de flori de ghiata e geamul! Nu asa ceva nu se poate!” Citind apoi versurile, in timp ce Gellert a lasat jos privirea fiind cumva rusinat. Dupa un timp doctorul striga; „Admirabil! Ce profund ce plin de devotament! Este cu adevarat crestin si pios! Iubite d-le profesor, aceasta o iau cu mine si am s-o  copiez, maine am sa v-o aduc inapoi, vreau sa-i arat si scumpei mele sotii, care va adora din suflet, trebuie sa citeasca si ea. Stiu, nu aveti nimic contra sa iau cu mine cintarea. Si intorcindu-se din nou catre profesor, pe  fata caruia se vedea neplacerea  pentru procedura arbitrara cu poezia lui,  si pe care  doctorul a citit-o. A pus mina si luindu-i pulsul a zis: „Nici o schimbare in starea dv.! Dv. lucrati chiar impotriva tuturor sfaturilor medicale. Desigur ati lucrat si aseara pina noaptea tirziu! Trebuie sa iesiti din casa! Statul in casa este o mizerie pentru dv. Trebuie sa aveti un calut! Calarit! Aceasta v-ar ajuta sanatatii dv! Obligatoriu sa cumparam un cal! Auziti!?

Gellert a zimbit. „Din nou sa cumparam ceva!” A spus: „Mai aveti multe din aceste retete ieftine, stimatul meu domn? Ele vin tocmai la timpul potrivit!”

„Si imediat sa incarcati soba cu lemne!” Striga doctorul energic. „Si daca puneti ultima bucata de lemn in ea! Ma duc jos si comand imediat! Sa traiti stimate d-le profesor! Dumnezeu cu dv!”

Cu aceste cuvinte doctorul si-a luat palaria si bastonul, si inchinindu-se usor in fata „profului” a iesit, inainte ca Gellert sa se fi putut scula sa-l conduca.

Gellert zimbea in sine spunind. „Un suflet bun si credincios!”- spunindu-si siesi continua: „insa daca ar trebuie sa fac tot ce mi-a zis acum, trebuia sa am atitea bani, cit are Neidhardt din piata.”

Amintirea acestui nume a trezit in el alte ginduri. Fata sa trista s-a schimbat, facind loc unei expresii de seninatate si fericire. A mers la geam si medita la cele petrecute in curind, ginduri, care faceau sa uite zgomotul placut al sobei, care la ordinul medicului a fost umplut cu lemne.

Ce s-a intimplat cu cei treizeci de taleri, toti banii ce-i poseda Gellert, destinat sa-si cumpara lemne pentru toata iarna, trebuie sa va mai  povestesc. Ieri, acesti bani, au gasit o alta destinatie, care facea ca inima profesorului sa apara in cea mai clara lumina, care a nimicit pentru mult timp orice sansa sa mai aiba caldura in casa lui.

Prima zi

Intr-o strada indepartata si veche din Leipzig, care a supravietuit toate catastrofele, ce s-au abatut peste Leipzig, a stat o casa derapanata. Ea era proprietatea unui numit Neidhardt, unuia din cei mai bogati oameni ai Leipzigului, insa care totodata a fost si cel mai zgircit. Stingea banii, aceasta fiind ocupatia lui principala. El o vindea de mult, dar  pentruca ii aducea mai multi bani daca o dadea in chirie, decit banii pe care i-ar fi primit, daca-i depunea sa primeasca dobinda in urma lor,nu a mai vindut-o. El nu a mai locuit acolo din tinerete, ci s-a mutat in centru intr-o casa buna.

Pentru intretinerea casei derapanata nu a cheltuit nici un ban; si ca drept urmare, era intr-o stare jalnica. Dusumeaua era putrezita, si rupta pretutindeni, peretii umezi, iar ramele de la geamuri erau atit de putrezite, ca abia mai tinea bolturile de metal, care tineau sticlele negre, din geamuri. De multi ani locuia acolo un sarman pantofar cu familia lui, care avea mai multi copii, decit clienti, si care minca piinea saraciei si a lipsei, iar veniturile abia au ajuns sa plateasca chiria lunara, tinind cont ca era timp de razboi, care a facut ca pretul alimentelor sa fie foarte ridicate.

Credincioasa si cinstita a  fost aceasta familie si cu adevarat tematoare de Dumnezeu. Atita timp cit tatal era in stare sa lucreze, mai mergea cu chiu cu vai; insa in vara aceasta el sa-nbolnavit grav si la stilul de viata precara nu se putea reface, si din acest motiv a cistigat foarte putin.

Nenorocirea s-a facut astfel si mai mare, de cum era pina atunci, si cind lipsa i-a lovit cu pumn de fier, copiii au hotarit sa mearga si la cersit. Restanta de chirie s-a urcat intre timp la 30 taleri, si cu groaza s-au gindit saracii, ca neinimosul Neidhardt s-ar putea sa recurga la masuri drastice, care i-ar ti trintit pe ei, intr-o miserie si mai mare.- Sarmana femeie s-a pus pe genunchi  in fata lui, rugindu-l pentru mila; dar a fost rafuzata cu amenintari. La sfirsitul trimestrului omul nemilos i-a lasat un ultimatum, ca daca nu platesc restanta de chirie in patru saptamini, are sa-i arunce din casa.

Disperata a ajuns femeia acasa, iar vestea i-a trintit barbatul bolnav intr-o stare si mai grava si se stingea din zi in zi tot mai mult. Cine putea sa numere lacrimile femeii si a copiilor lor?! Iar ziua sa apropia tot mai mult, care le aducea nenorocirea mare peste ei. Intre timp s-a facut iarna. Vintul rece de iarna batea in casa prin geamurile subrede in caminul mizeriei. Tatal muribund zacea pe un pat saracacios, iar cei sase copii statau in jurul sobei reci, tremurind de frig, de foame si de plins.

Disperata statea mama acolo. Lacrimi nu mai avea de varsat. Indata bolnavul din pat s-a intrors  spunind cu o voce strinsa: „Daca pe pamint nu mai exista mila, acolo sus, la Domnul este; caci El a spus: „Chiama-ma in ziua necazului, iar eu te voi izbavi, iar tu mai vei proslavi!”  Vino, femeie, copiii noi vrem sa ne rugam Domnului, si El nu ne va parasi.”

Miscati adinc de acesta cuvinte pline de credinta ale bolnavului s-au pus pe genunchi. Bolnavul si-a pus mainile laolalta si s-a rugat cu voce tare, cu ardoare si plin de credinta.

Cind a spus la sfirsit amen se parea ca si cind si Cerul ar fi spus da si amen la rugaciunea lor si o noua spreranta a umplut inimile lor. Mama si cei doi copii mai mari au luat cosurile lor ca sa mearga la poarta cetatii, unde lucrau niste dulgheri la un acoperis, care nu vor refuza saracilor sa stringa rumegusul ce a cazut jos, iar cei trei copii mai mici au mers sa ceara de la cei ce aveau mila o bucata de paine, iar cel mai tinar a ramas cu tata bolnav acasa.  A fost dimineata acelei zile in care Neidhardt a hotarit sa-i arunce din casa.

Cerul a fost senin, iar soarele se urca incet peste pamintul inghetat tare; un vint batea din resarit cu o putere, care te taia in oase prin hainele subtiri ale copiilor. Ei tremurau de firg, caci nu mincase inca nimic in aceea dimineata.

Tocmai in aceea dimineata Gellert a simtit un indemn puternic sa iasa din casa. El s-a inbracat cu un palton gros, si-a pus palaria pe cap si luind bastonul in mina a iesit tocmai la poarta, unde sa-ndreptau cei trei saraci in vintul acela taietor.

„Fugiti repede”, le spunea mama lor, „voi stiti unde, astfel va puteti incalzi!” Iar copiii au luat-o la fuga, iar mama nu-i putea urma pe ei asa de repede, cum fugeau ei, pentruca durerea si mizeria i-a facut pasii mai inceti.

Indata ce copiii au disparut din ochii lor, toata povara grea al mizeriei lor a cazut peste inima sarmana si indurerata, iar lacrimile, care i-au lipsit cit a fost acasa, au izbucnit din ochii ei, asa incit trebuia sa se aseze pe o piatra de pe marginea drumului, pentruca simtea ca  piciorele ei nu o mai ajutau.

Asa cum statea ea pe margine, atentia lui Gellert, care tocmai trecea pe acolo a fost atrasa  de ea, iar privelistea au oprit picioarele lui. El cunostea ce-i durerea si lipsa. In Hainichen, in casa parinteasca, unde treisprezece copii statea la masa cu tatal si mama lor,  nu aveau decit foarte putin venit, asa ca durerea si lipsa erau musafiri desi in casa lor si chiar si viata lui proprie putea sa povesteasca multe, ce soarta au saracii in lumea aceasta. Intelepciunea veche spune ca un sarac arata mai multa mila si mai repede este gata sa jertfeasca, decit un bogat, caci banii au un efect ce face inima ca piatra,  confirmind cuvintele Mintuitorului, care spune ca este mai lesne sa treaca o camila prin urechile acului, decit un bogat sa mearga in imparatia Cerurilor. Gellert statea acolo cimentat pe loc uitindu-se la femeia plinginda, ii aducea in suflet multe amintiri.

Strada a fost goala in aceea dimineata rece, insa inima lui Gellert era umpluta de o voce melodioasa, care spunea ca trebuie sa ajute, daca ar fi posibil.

El s-a apropiat incet de ea, si punind mainile pe umarul ei a spus, cum a spus Domnul mamei girbovite din poarta lui Nain: „Femeia nu plinge!” Femeia, care in durerea ei nu a luat nota de cea ce se-ntimpla in jurul ei, s-a speriat de atingerea si cuvintele acestea si se uita in fata omului cu ochii inpainjeniti de lacrimi; dar frica a disparut la vederea fetei lui, care exprima incredere  si era plina de compatimire. Insa mizeria reala insa, care se credea stapina in viata ei, a ferecat  inima si gura.ei. Se retragea din nou in sine insusi, pentruca experienta, care foarte rar oferea o participare la necaz, invaluia inima cu o crusta groasa de ghiata, care se topeste cu greu. Aceasta femeie sarmana a experimentat prea mult din duritatea umana.

Stind linga ea, in timp ce femeia tacea, a facut-o sa se mai uite din nou la el. Iar acum a inceput sa se topeasca incet ghiata. I-a venit- desi nu vazuse niciodata mai inainte pe acest om- sa-i povesteasca totul ce o apasa. Indata i s-a deslegat limba si i-a povestit istoria  suferintei ei, pina in clipa de fata. Povara, ce apasa pe inima a cazut, si din nou a inceput sa plinga, dar acum inima ei s-a usurat, putea sa respire din nou liber, dar ce ameninta azi, era cea mai tare incercare din toate. Ea i-a povestit intrevedera cu Neidhardt si  ce intentioneaza sa-i faca azi, daca nu primeste banii, ca ei n-au bani pentru paine, pentru medicament care ar fi neaprat necesare sotului ei suferind, fara sa mai vorbim de cei 30 de taleri, datoria din trecut. „Ah”, striga ea cu durere, „sotul meu va muri de boala, iar copiii mei si cu mine de foame! Ah, de ar veni aceasta mai repede, caci salvarea noastra este groapa!”

„Domnul traieste, si inima omului este ca apa pentru El, o duce unde vrea” spunea Gellert, cuvintele acestea au impresionat sufletul femeii pina in profunzimea ei. Ea a sarit sus si apucind mina lui strigind: „Credeti, ca El ne vai putea ajuta cumva pe noi?

„Da, eu cred ca da. „ adauga si mai puternic Gellert, pentruca in inima sa a fost stapinita de puterea lui Dumnezeu; el s-a hotarit deja de ajutorul ce avea sa le dea. Era hotarit sa dea toti banii lui economisiti, fara sa se gindeasca la consecinta alegerii sale, doar la ajutorul, pe care putea sa-l faca. „Vino cu mine in locuinta mea”, zicea femeii, „sa vezi ca Domnul mai traieste, care minutieste de moarte si distrugere!” si se-ndrepta spre locuinta lui.

„Ah Doamne” striga femeia batrina, ce minunata este mingaierea ta, „permite-mi sa spun la copiii” si alergind la ei, care intre timp umpluse cosurile lor cu rumegus, pe urma a venit sa-l insoteasca pe Gellert.

Cind el a intrat in camera lui, a deschis sertarul si a scos rolul cu talerii si punind-ul in mina femeii a zis: „Sunt exact 30 de taleri, si de ei nu se  lipeste  nici un blestem!”.

Covirsita de bucurie femeia a vrut sa se puna in genunchi in fata lui, imbratisind genunchii lui, dar el a ridicat-o spunind. „Domnului sa-I multumesti, care a ascultat rugaciunile voastre si pe EL sa-L laudati.”- Dar” continua el inca „sa nu te duci la batrinul Neidhardt, numai dupa ce ceasul a batut 11. Atunci vino si adu-i banii!” Radiind de bucurie  femeia a luat ramas bun de la Gellert, iar el a pus  mainile laolalta in rugaciune de multumire,catre Dumnezeu, care l-a invrednicit sa-si aduca la indeplinire  intentia aceasta nobila. Implora binecuvintarea  Sa asupra intentiei si planului pe care-l mai avea de gind sa-l faca. Pe urma s-a grabit la batrinul Neidhardt, ca pina la 11 nu mai era mult. A simtit cit de adevarate sunt cuvintele Mintuitorului „este mai bine sa dai, decit sa primesti.”

A batut la usa batrinului Neidhardt si a auzit un „intra”, ce suna cam suparat. Intrind el vedea pe camatarul zgircit, ce numara banii, ce era imprastiati pe masa lui. Se vedea pe el ca vizita lui a fost intr-un timp foarte nepotrivit. Deschizind sertarul a tras toti banii repede inauntru si a inchis indata sertarul din nou, uitindu-se cam pornit sa-i spuna vizitatorului nedorit vreo doua, dar in momentul urmator Gellert il salutase cu respect si cu dragoste si s-a uitat direct in ochii lui, care acum straluceau de o deosebita lumina.

Privirea aceasta l-a calmat pe batrinul. El simtea ca are de a face cu un om respestos si nu se cuvenea sa se poarte necuvincios. De aceea l-a intrebat respectos, cum de are  onoarea sa vina in casa lui, rugindu-l pe profesor sa ocupe loc la el.

Gellert era bucuros cind a vazut ca neplacerea a disparut de pe fata lui Neidhardt, iar privirea lui rece si de fier a disparut, de aceea a stat jos si a spus: „De la dv, stimate d-le Neidhardt pot invata desigur multe; caci un om , pe care Domnul l-a binecuvintat cu atita bogatie, ca pe dv. nu va lasa ca aceasta avere sa lincezeasca, fara sa aiba ea o folosinta binecuvintata. Desigur ca dv. cunoasteti cit de mare fericire este sa faci bine altora?”

Batrinul Neidhardt, la care gindurile poate mai ezitau la banii lui, a simtit susceptibilitatea acestei intrebari, si vocea sa interioara parea ca-i spunea. Este asa ce vrei sa spui, pacatosule batrin? Ce vei raspunde acum?

Batrinul s-a facut alb la fata, raspunsul se oprea in git, pentuca era o minciuna sa spuna ceva, iar la repezeala nu a ghicit nimic mai bun, decit sa mormaie ceva sub barba, ca aceasta: „Da, desigur ca este adevarat! Hm, hm!”

Gellert facea ca nu intelege si a inceput cu caldura caracteristica sa vorbeasca de binecuvintarea peste masura de bogata a binefacerii. El insus a simtit in toata profunzimea sufletului sau aceasta; de aceea cuvintele sale iesau din  sufletul sau ca un torent navalitor al binecuvintarii si bucuriei, cum vorbea plin de entusiasm, care facea pe batrin sa se cutremure, iar pe urma sa simta tot  mai mult si mai mult cum aceste cuvinte i-au incalzit  sufletul , trezind in el ginduri si nazuinti, pe care niciodata pina atunci nu le-a mai simtit.

Indata a sunat ceasul. Era unsprezece si odata cu bataia ceasului a baut cineva la usa lui din nou; sarmana femeia statea in usa, care a intrat cu o fata stralucind de bucurie in casa si punind rola cu talerii lui Gellert pe masa spunind: „Aici aduc dv. banii, dar acum va rog sa-mi dati scrisoarea inapoi, pe care sotul metu bonav de moarte a scirs pe patul lui de moarte, in care v-a rugat sa nu ne aruncati afara din casa!” Fata batrinul si-a schimbat in toata culorile, mina lui tremura, pe care a vrut sa-si intinda dupa bani. In fata lui Gellert cuvintele femeii a fost pentru batrinul o umilire, care il apasa greu pe sufletul sau, continind o condamnare, al carui greutate el acum in starea lui de spirit l-a apasat dublu pe sufletul lui.

In sfirsit, redobindindu-si controlul, incit in frinturi de cuvinte putea sa spune citeva fraze nelegate impreuna, ca: „Ah nu era..”- da nu-i asa-  asa graba...Asa de rau nu m-am gindit...Cum puteti vorbi asa? A fost doar o amenintare .. Acum plecati va rog. Vedeti ca am musafir!”

Abia dupa ce s-a scuzat astfel a reusit sa-si intinda mina lui uscata si cu o miscare rapida a facut sa dispara rola in buzunarul halatului sau.

Gellert il urmarea tot timpul si nu a scapat nimic neobservat, din tot de s-a petrecut in el, a spus incet- fara sa-si dea sema- cuvintele: „Sunt 30 de taleri si nu se lipeste nici un blestem pe ei.!”

Neidhardt, care a auzit cuvintele a simtit cum patrunde o sageata pina in oase si un tremur l-a apucat.

„Da, da,” zicea femeia, „acum spuneti asa ca mai era timp, pentruca va rusinati de impietrirea inimi dv. in fata acestui domn distins. Amintiti-va cum ati vorbit ieri cu mine, cind v-am implorat sa ne mai ingaduiti un pic, cum m-ati alungat din fata dv. fara sa ma ascultati. Cum ati strigat la mine: Toate scincetele voastre nu-mi ajuta la nimic. Bani, bani imi trebuie, altfel va arunc, impreuna cu toti pruncii vostri pe strada fara nici un considerent! Va mai amintiti? Eu nu v-am blestemat, d-le Neidhardt; dar Dumnezeu, care a spus. „Ferice de cei milostivi, caci ei vor acea parte de mila, a vazut suferinta mea. De 24 de ore nu am mincat nimic si acum sa fim aruncati afara pe strada, impreuna ca bolnavul pe  moarte- ar fi fost prea mult! Cu masura cu care masurati vi sa va masura, a spus Domnul. Cum m-am simtit eu si ai mei dv. nu puteti simti. Cind am venit acasa eu si cu sotul meu m-am rugat pentru dv. d-le Neidhardt, ca Dumnezeu sa va schimbe inima, sa va ia inima de piatra si sa va dea una de carne, una moale si miloasa!

-Am iesit in frigul acela azi cu copiii mei, ca sa stringem niste rumegus, pentruca nu aveam cu ce sa ne incalzim, si m-a coplesit simtamintul suferintei atit de mult, incit nu mai aveam lacrimi de varsat. Asa m-a gasit acest domn distins si m-a daruit cei 30 de taleri.

Degeaba a tot facut semne Gellert sa taca, femeia tot a spus.

„Da”, continua ea, „nu-mi faceti semn sa tac, ca nu pot, trebuie sa spun, caci altfel imi crapa inima!”

Neidhardt s-a uitat in jur pe urma tinta la Gellert, care isi pleca privirea jos la pamint.

„Ah” contunua femeia, „eu am vazut cu ochii mei, ca acest domn nu este bogat, dar este bogat in mila. Binecuvintarea bogata a lui Dumnezeu sa vina peste dinsul.!”

„Ati facut dv. aceasta?” a strigat batrinul consternat. Mina Domnului l-a atins, iar binecuvintarea femeii adresata lui  Gellert l-a miscat. Inima cea tare a devenit moale, iar inima i- a fost atit de adinc miscata ca niciodata pina atunci. A mers la raftul lui si a scos hirtia si a dat-o femeii.

„Aici este hirtia sotului dv., iar aici sunt cei 30 de taleri. Ingrijiti pe sotul dv. cu acesti bani, cumparati-va paine pentru copii! Datoria este platita.!”

El a luat cartea unde erau trecuti datornicii lui si cu o miscare puternica  a tras peste datoria lor. Pe  urma megind la Gellert a apucat mina lui zicind adinc miscat:

„Distinsul meu domn” spunea. „Dv. puteti nu numai sa vorbit frumos si sfisiitor de inima, dar stiti si mai frumos sa procedati. Sa va rasplateasca bunul Dumnezeu. Insa pentru a repara intrucitva nedreptatea cea mare fata de aceasta familie saraca, permiteti-mi  cererea, sa ma insotiti pina la ei. Sa ma cunoasteti si altfel, ca pina acum!”

Femia s-a facut ca o statuie. Statea si se uita. Incet a revenit viata in ea si ochii ei s-au umplut de lacrimi.

„Ah, acum vad ce mare putere are rugaciunea celui neprihanit! D-le Neidhardt, iertati-ma, ca m-am gindit rau de dv.! Dumnezeu sa va binecuvinteze! – Dv. insa-„ intorcindu-se spre Gellert-„Dv. sunteti ingerul nostru bun, pe care l- a trimes Dumnezeu sa ne salveze, cum am putea sa va multumim pentru  toate acestea?”

Ei au pornit la drum in curind au ajuns la casa derapanata si in locuinta, unde un tablou socant al saraciei umane ii astepta. Dar relatarea femeii a föst ca soarele, dupa zile noroase, pentru omul bolnav si copiii lor. Toti intindeau mainile in multumire binefactorilor lor, iar multamirile lor nu se mai sfirseau – „Vezi, iuibita sotie-, Domnul ne-a ascultat! Slavit sa fie Numele Lui!” striga bolnavul.

Ochii batrinului Neidhardt s -au umplut de lacrimi, atit de miscat era de multamirile saracilor. Gellert a mai spus citeva cuvinte de mingaiere bolnavului. El i-a primis ca il va timite pe medicul, cu care era in buna relatii, iar Neidhardt a confirmat aceasta.

Neidhart a ramas mai departe alaturi de ei. El a trimes pe baiatul cel mai mare la un comerciant sa invete, a platit scoala pentru el, iar pentru restul de copii scolalizarea lor a preluat-o complet, le-a cumparat la toti haine si i- a lasat sa locuiasca in casa fara sa plateasca  ceva. Pantofarul s-a refacut si trebuie sa va spun- anticipind putin- a fost ajutat de Neidhardt sa faca  o afacere foarte infloritoare. Batrinul a fost transformat complet si a ramas bun prieten cu Gellert pina la moastea lui.

Asa a fost in ziua precedenta, si aici s-au dus cei 30 de taleri ai lui Gellert. El a devenit mai sarac in bunuri pamintesti, dar interior a fost mult mai bogat ca si pina atunci, iar in camaruta stind singur a multumit Aceluia, care si-a pastrat Cuvintul Sau, si a binecuvintat in mod vizibil  Cuvintul si Lucrarea Lui.

A doua zi (continuare)

Dupa ce doctorul a iesit din locuinta lui Gellert, a fost intimpinat de servitoarea casei.

„Aratati-mi proviziile de lemne ale d-lui Gellert!” spunea el.

Servitoarea l-a condus in soprul de lemne si a spus. „Arata cam saracacios, d-le doctor, daca nu va primi  ceva ca sa

se umple.

„Nu face nimic, „ a spus el clatinind din cap. „trebuie sa fie cald in casa! Umpleti soba cu lemne!” Se grabea apoi catre casa sa-i arate sotiei o bucurie citindu-i cintarea lui Gellert. Dar azi nu-i mergea asa, cum isi imaginase el. Abia a facut coltul pe strada, care ducea spre casa lui si o femeie sarmana i s-a adresat lui.

„Ah d-le doctor”, spunea ea, „va rog veniti cu mine la sotul meu bolnav! Domnul profesor trebuia sa va instiinteze despre aceasta, cit si batrinul Neidhardt, doreste aceasta, ca sa fiti chemat  la noi. Este nevoie mare de dv.

De unde il cunoasteti?”, intreba el pe femeie.

Inima ei s-a deschis si a inceput sa povesteasca.

„Veniti numai cu mine pe drum imi puteti povesti” zicea doctorul; dar nu odata s-a oprit in mijlocul drumului, ascultind cu uimire povestirea femeii, care i-a miscat adinc inima lui.

„Acum stiu unde a disparut banii profesorului” striga el, „ si de ce este el atit de sarac ca soarecii din  biserica! Acum imi este deasemenea clar, dece sta el intr-o locuinta rece ca ghiata, si de ce n-are bani sa-si cumpere lemne de foc! Un om nobil! Dumnezeu sa-l binecuvinteze!”

Cu durere mare a inteles acum femeia, cit de mare era sacrificiul facut de Gellert.

Cind femeia a descris durerea ei, ce o simtea pentru Gellert, doctorul i-a raspuns: „Nu face nimic, nu va ingrijorati, el va primi banii inapoi si va primi si lemne! Pe un astfel de om nu-l paraseste Dumnezeu niciodata! Credeti-ma!”

Au intrat in casuta, iar medicul a prescris ce era urgent de facut si a mers mai departe.

Ajungind la usa locuintei lui, a fos asteptat de un baiat tinar, care tinea un cal ce era inhamat ,

„Ce s-a intimplat?” intreba doctorul pe baiat.

Primarul de la...- spunind o localitate in apropierea Leipzigului- va roaga sa veniti urgent la ei, Sotia lui are nevoie numaidecit de asistenta medicala.

Ah d-le doctor, ei sunt oameni cum se cade, si domnul meu este aproape disperat si daca nu veniti imediat ! Tebuie sa fie ceva grav.

Doctorul era un om costiincios si cumsecade.Nu i-a ramas alta alternativa, sotia lui trebuia sa mai astepte cu poezia, pina cind va veni inapoi. A fugit repede sus, sa-si ia geanta lui de medic si intrumentele, a strigat sotiei sale citeva cuvinte amabile si se grabea jos i-a dat servului geanta lui, iar el sarind pe cal,la trap” repede spre bolnav. Pe strazi era dificil sa circuli, pentruca infanteria si artileria ocupau aproape tot drumul. Totusi au reusit sa ajunga la timp in localitate.

Oprindu-se in fata unei case frunoase  servitorul  a spus: aceasta este casa stapinului meu, care era primarul orasului. Un om i-a iesit in itimpinare, necajit si disperata arata fata lui. Dupa citeva cuvinte ce au schimbat, medicul l-a urmat in partea de sus a casei.

Numai in decurs de vreo ora a venit primarul cu medicul inapoi. Trasaturile doctorului exprimau multumire si in locul fricii si disperarii de pe fata primarului se putea citi bucurie.

Au intrat amindoi in camera, unde era un mare numar de ofiteri superiori, care tocmai erau la masa. Si doctorul trebuia sa ocupe loc la masa, unde primarul, care avea si un han, a servit personal acolo pe oaspetii lui.

Cine erau ofiterii, nu stia nimeni. Numai s-a observat ca era unul acolo, pe care il tratau toti cu mare respect. Trebuia sa fi fost un personaj important, se vedea din tinuta si intreaga lui fiinta; fata lui exprima amabilitate si blindete.

Doctorul, avea o foame de lup si nu era atent la converstia ofiterilor, iar primarul ii punea tot mereu sa mai manince.

„Dumnevoastra sunteti din Leipzig, nu-i asa d-le doctor?, pentruca auzise de la primar, ca il numea asa pe el.

„La dispozitia dv., da sunt.” raspundea doctorul, fara sa se lase tulburat in servirea mesei.

„Desigur ca-l cunosteti atunci pe profesorul Gellert? Intreba domnul respectiv mai departe.

Acum medicul a pus jos furculita lui si uitindu-se la cel care intreba raspunse: „Eu sunt medicul lui, si sa-mi fie ingaduit sa adaug cu mindrie: prietenul lui!”

„Asa? Mi s-a spus ca este suferind?”

„Da, din nefericire este!” confrima medicul. „Ii lipseste ca la toti invatatii, miscarea, indeosebi ar fi bine daca ar calari; i-am spus ca sa-si cumpre un cal.”

„Si, vrea sa faca aceasta? Intreba acela.

„Desigur ca ar vrea,” continua medicul,”dar, n-are cu ce, frecindu-si degetul mare si cel aratator, ca semn ca n-are bani.

„Deci este sarac” intreba omul nostru cu miscatoare simpatie.

„Ca un soarece din  biserica!” izbucnea din doctor raspunsul.

„Daca imi este permis, doresc sa va povestesc cum l-am gasit azi dimineata pe el.”

Domnul nostru l-a rugat frumos sa binevoiasca sa povesteasca, si doctorul vorbaret a povestit totul cu lux de amanunte, ce s-a intimplat cu el in ultimele doau zile. Atunci domnul distins a batut mainile laolalta si a spus adinc miscat: „Asa un om nobil- si sa moara de frig si de foame! Aceasta este prea de tot! Si nu-si poate cumpara nici lemne si nici un cal, pentruca cheltuieste ultimii bani pentru omenirea suferinda!”

Acum a inceput din nou doctorul. „Daca aratati atita simpatie fata de poetul nobil,” spunea el si deschizind geanta, „as putea sa va arat o poezie scrisa de el azi dimineata.” Si fara sa astepte vreo reactie a intins foaia domnului din fata lui, a adaugat: „aceasta este originalul,pe care l-am luat de la el, ca sa fac o copie , insa din cauza suprasolicitarii mele profesionale nu am ajuns la aceasta inca.”

Domnul distins a luat repede foia din mina lui.

„Cea mai noua poezie a poetului Gellert!” zicea el. Aceasta este un bun comun. Ei o voi citi tare.” Si a inceput sa citeasca:

In clipele de mari bucurii

Am savurat norocul vietii

Bucurii fara numar, ce am primit in dar

Acum vreau sa suport si intristarile chiar-

pacatos si rau cum sunt eu Doamne,

tu insa ma tratezi pe mine mult prea bine.

Mai bine de cum meritam, mi-ai dat tot ce am cerut

Iar eu sa ma opun certarii, ce-mi aduce doar folos?

Tie ma predau azi, nu-mi trebuie nume, rang,

Vrea doar sa te iubesc cu foc sfint si har

Nu ma lasa sa zidesc pe oameni, pe nisip

Ci sa cladesc pe tine, caci ma salvezi din plin.

Las´ sa gasesc har in sfinta fata Ta,

Pacatul sa-l parasesc, pina mai este har,

Acum cind in sufet, mai am puteri si minte

Lasa, ca harul Tau si-mi fie mingaiere

Cuvintu-ti sa-mi transmita, viata Ta in mine.

Cind adorm in Isus voi fi mostenitor sus

Ce sa-mi fie frica in mormint sa fiu dus

In valea umbrei mortii m-ncred in harul vietii

Ce am la tine sus.

De lupta nu ma tem, sa rabd nu mi-e greu

Vreau sa onorez pe Dumnezeul meu,

In credinta si-n ruga

Voi multumi la moarte

Ca Domnul totul stie sa faca foarte bine

Binele cum El stie,mi-l va da sigur si mie.

Toti cei de la masa au savurat cuvintele cintarii. Impresia facuta a fost puternica. Impresia cea mai puternica a avut-o  asupra primarului. Statea acolo plin de uimire, pentruca el era acela care abiea a fost salvat de un necaz mare.

„D-le doctor” a preluat cuvintul domnul distins de la masa, „ati fi amabil sa-mi permiteti sa fac o copie a acestei poezii, daca ati mai putea zabovi atita pe aici”?

„Nu cred ca as face o nedreptate, daca pemit aceasta,” zicea doctorul.

„Dragul meu, poti sa vii sa-mi copiezi aceasta poezie” se adresa domnul la un ofiter, care statea acolo.

El  a luat foaia, si a parasit camara indata.

„Si omul, care a scris aceasta cintare, si care a  scris multe alte poezii frumoase  nu are lemne, ca sa faca caldura in locuinta?” intreba primarul cu nerabdare.

„Exact cum va spun, asa este,” raspunse medicul, „eu l-am gasit azi dimineata intr-o locuinta rece de tot.

„Mai bine sa ma-nghet opt zile ca un ciine” striga el, si- cu toata seriozitatea situatiei la aceasta exclamatie al primarului, toti au izbucnit in hohote. El a interpretat aceasta ca poate ei nu cred ca ar aduce la indeplinire  aceasta hotarire luata si a replicat iritat: „Asa dupa cum Domnul m-a salvat pe mine dintr-un necaz, mare, chiar  azi trimit o caruta plina de lemne, asa de plina cum nu s-a vazut inca pe  asfaltul Leipzigului!” El a sarit sus si mergind la fereastra a strigat: „Peter!” Citeva clipe mai tirziu a aparut baiatul, care i-a adus calul la doctorl.

„Ce pot sa va fac” intreba servitorul.

„Dute in sopru si incarca caruta cea mare, pe care-o folosim in ocazii speciale si incarc-o cu lemne de fag, cit poti de mult: inhama patru cai si dute la Leipzig. Acolo sa intrebi unde sta profesorul Gellert si descarca caruta acolo la el. Spune-i te rog salutari cordiale din partea mea si spune-i ca sa foloseasca lemnele si sa aiba o locuinta calda,acestea  fiind un cadou pentru frumoasa  sa  poezie, „in ceasuri bune”...Ai grija, azi sa faci aceasta!.

„Asa sa fie!”, raspunse servitorul si a plecat.

„Bravo!” striga domnul distins si toti ofiterii ca dintr-o gura. „ Bravo d-le primar!”

„Dumneavoastra sunteti un gentlemen.” Spunea domnul distins, „Ati dat un exemplu, care este vrednic de urmat. Am consemnat frumos aceasta.”

Gellert a ramas subiectul de discutie si doctorul trebuia sa povesteasca mult despre el. El a si facut-o cu placere, pentruca il iubea pe Gellert cu caldura si fiind fidel lui.

In sfirsit a venit ofiterul cu poezia si copia ei, iar domnul i-a dat doctorului originalul inapoi. Primarul  i- a luat-o insa din mina.”Ce-i drept la unul, este si pentru celalalt. O copie trebuie sa am si eu din ea.”

„Cu bucurie,” spunea doctorul, „dar trebuie sa am originalul, inainte de a merge acasa!”

„Cu siguranta, sigur ca da!” asigura primarul. „pentruca eu nu am timp, il trimet la cantorul, care este versat in scris si face indata o copie..”

Asa a si fost, iar medicul s-a sculat si dupa ce i-a salutat pe cei prezenti, s-a dus la bolnava. In usa a intrebat pe un cavaler, care tinea un cal frumos de ham, cine sa fie domnul distins, care este tratat cu atita respect.

„Printul Heinrich al Prusiei este, stapinul meu,” spunea cavalerul.

Doctorul si-a frecat capul si s-a grabit sa se urce la bolnava.

Curind s-a auzit tropote de cai. Printul s-a departat cu alaiul lui.

Din nou s-a auzit pocnirea biciului, iar primarul l-a tras pe doctor la geam, de unde se vedea jos in curte. Patru cai zdraveni  se chinuiau sa traga un camion urias incarcat pina la refuz cu lemne de fag.

„Am tinut cuvintul?” intreba primarul.

„Excelent!” striga doctorul. „As vrea sa vad surpriza cind soseste camionul.Dumnezeu sa va rasplateasca, d-le primar.”

Spre bucuria doctorului lauza s-a simtit bine cu noul nascut. A putut sa porneasca in timp util, pentruca in Leipzig erau cazati trupe de soldati si era de temut  ca vor fi multe internari la el la spital.

Cind in sfirsit a avut din nou manusriptul lui Gellert a plecat si ajungind acasa, dupa ce a povestit tot ce sa-ntimplase in ziua aceea, i-a citit poezia, fara sa fi fost in aceasta zi alte evenimente.

In timp ce doctorul a sezut la masa, fara sa stie, cu Printul Heinrich al Prusiei, Gellert a iesit la plimbare, asa dupa cum doctorul i-a ordonat sa faca. A iesit pe poarta, unde intilnise pe femeia, care plingea, si i-a venit in minte tot cea ce i s-a intimplat ieri; insa nu i-a parut de loc rau ca acum era cu 30 de taleri mai sarac, si nici pentru ca nu avea in buzunar nici macar atit, ca sa poata da ceva unui cersator. Adincit in ginduri a mers si tot a mers, incit era aproape seara cind a ajuns din nou in apropierea locuintei lui.

Cu surprindere a observat o multime de lemne de cea mai buna calitate, la care lucrau de zori trei taiatori de lemne. Un oftat a iesit in sufletul sau, cind s-a gindit ca el in curind nu va mai avea nici o bucate de lemn de foc si ce fericit ar fi, daca el ar putea sa se stie proprietarul unei cantitati asa de mare de lemne, acum cind nu mai avea nici o sansa sa-si mai procure lemn de foc.

Ajungind la muncitori a fost salutat cu respect de ei, ca pe un om bine cunoscut in oras si unul din ei a spus: „ D-le profesor, ati cumparat aici o asa mare cantitate de lemne, care tine mai mult de doau ori atit cit o caruta normala de lemne. Abia speram sa fim maine gata cu taiatul, caci este asa de tare ca fierul.!”

„Eu sa fi cumparat lemne?” zicea Gellert cu amaraciune, si sa gindea la buzunarul lui, care era gol, golut. „Eu nu stiu nimic de asta. Voi nu stiti ce vorbiti, oameni buni!” – A mers repede in casa, iar spargatorii de lemne s-au uitat dupa el si au ris. „Si asta este unul dintre acei invatati, care si-ar uita propriul lor cap undeva, daca n-ar fi crescut impreuna cu trupul lor.” zicea unul din ei.

„Taci!” striga celalalt, „lasa pe om in pace! El este acela, care face poezii asa de frumoase despre Dumnezeu, si Leipzigul poate fi mindru de el.

Intre timp Gellert a ajuns in casa. Administratoarea casei venea in intimpinarea lui cu o fata radiind de bucurie.

„Felicitari d-le profesor!” zicea ea.

„La ce”? Intreba Gellert cu uimire.

Abia ati plecat si a venit o caruta de marfuri, trasa de patru cai si au descarcat o masa uriasa de lemn de fag de cea mai frumoasa calitate, „ zicea femeia.

„Ale cui sunt lemnele acestea? am intrebat” continua femeia cumunicativa (guraliva). „Ale cui sa fie, zicea carutasul , eu sunt servul primarului din localitatea... si aduc aceste lemne d-lui profesor Gellert, care locuieste aici. Evident aici locuieste dinsul, ii spuneam, el sta la noi; dar momentan nu este acasa.- nu face nimic continua el, eu descarc caruta si va spun dv. ce am de spus, iar dv. spuneti d-lui profesor mai departe. Si el descarca si descarca, credeam ca nu se mai termina niciodata de descarcat. S-a facut un munte de lemne, va spun dv. d-le profesor, iar politia a si trimes niste taiatori de lemne. Ei lucreaza deja toata dupamasa, si dupa cum vedeti, abia se vede ca lipseste ceva din mormanul de lemne. Ei trebuie sa-si termine de taiat, de carat ca nu poate sa ramina pe strada.

„Va rog frumos!” interveni Gellert, care stia ca ea este asa de vorbareata, incit si in apa rece ca ghiata al riului daca ar cadea, ar mai vorbi mai departe o buna bucata de vreme.. „spuneti-imi mai de graba, cit costa- pe urma-?

„Cit costa?” d.-le profesor, nu costa nimic., chiar nimic, este cadou!”

„Ce spuneti? Striga Gellert cu uimire.

„Da, natural” continua ea, „Caci asa mi-a spus sevitorul: - si acum a repetat cuvint cu cuvint tot ce a spus primarul servului sau sa-i spuna.

Lui Gellert nu-i venea sa creada urechii lui proprii.”Pentru poezia: „ in ceasuri bune”. Exact asa a spus, este pentru aceasta poezie?” intreba Gellert din nou, dupa o pauza.

„Exact asa, d-le profesor! Trebuie sa fie o poezie noua, pentruca eu inca nici nu am vazut-o.”

Gellert scutura necredincios capul, pentruca nu-i intra nici cum in el, cum se poate asa ceva sa fie. Cum a aflat primarul orasului...., acum cind este razboi de poezia, pe care doctorul a bagat-o in buzunar azi dimineata tirziu, ca sa i-o citeasca sotiei sale; insa toata bataia lui de cap nu i-a ajutat la nimic. Faptele insa dovedeau ca s-a intimplat totusi ceva, lemnele erau acolo, si nu costau nimic, si erau atitea ca-i ajungeau toata iarna, si inca erau de o calitate superioara.

Gellert a mers in camera, pe care o gasise confortabil calda, si scotind halatul, s-a asezat in scaunul, in care si tatal sau in Hainichen petrecea multe ore pline de griji si necaz. Gellert insa statea acum mai vesel pe scaun, cum a fost azi dimineata. Bunatatea lui Dumnezeu i-a daruit aceasta binecuvintare, atunci, cind el avut mai mare nevoie de ea; si acum ii multumi din imima pentru ea. Pe urma a mincat supa, pe care i- au adus-o iar pe urma a  studiat vreo ora,s-a asezat pe pat cu cu gindul, ca dupa ce mobilizarea se va sfirsi, se va duce personal la primarul repectiv si va cere informatiile necesare, cu privire la tot ce sa intimplasa cu el. La doctor nu s-a gindit, ca ar fi jucat vreun rol in aceasta, pentruca cum putea el sa ajunga la primarul din ....cind peste tot erau trupe de soldati?

Ziua a treia

Cind s-a facut dimineata, doctorul s-a gindit sa mearga la Gellert cit de repede, ca sa-i povesteasca cum au ajuns lemnele la el, dar socoteala lui nu s-a potrivit cu realitatea. Dis de dimineata a avut o serie de internari, iar dupa ce a vizitat pe bolnavii lui. In toata graba a trecut strada, cind o voce necunoscuta il striga. S-a uitat si l-a vazut pe batrinul Neidhardt, care il ruga staruitor sa mearga pina la el.

„Ce face pantofarul?” intreba el dupa un salut in fuga. „Aceluia dv.i-ati dat un” medicament „mai bun, decit al meu exlama doctorul.

„Ah, d-le doctor” raspundea batrinul amical batrinul miscat, „toate acestea a facut prietenul dv., distinsul profesor Gellert. De la el vin toate acestea. Eu, fara el as fi continuat felul meu de viata, pe care acum il condamn.”

„Da, da” raspunse doctorul,- „doar sa continuati tot asa, dupa cum ati facut pina acum si in opt zile va arata omul nostru ca un stejar. Ce am mai vrut sa spun, d-le Neidhardt, stiti toate amanuntele exact cum au fost? Stiti ce sacrificiu a adus d-l Gellert, cind a dat cei 30 de taleri?

„Spuneti, care” raspunse d-l Neidhardt cu mirare.

„Ginditi-va Gellert este foarte sarac.Cei 30 de taleri, pe care i-a dat sotiei pantofarului, au constituit toata averea lui de pa pamint si de atunci de alaltaieri, nu mai are nici un franc, si nici nu are de unde sa primeasca altii, totusi la toate acestea nu s-a gindit el, doar sa fie ajutata femeia., care era in necaz.

Batrinul transformat complet a lovit mainile laolalta si a strigat: „Este aceasta adevarat?”

„Cum este adevarat ca soarele de iarna luceste acum in aceasta incapere,” ii asigura doctorul. „aici vreau sa va citesc o poezie, pe care  a scris-o el in aceasta stare.” El i-a citit cintarea, pe care o luase cu sine, sa i-o dea inapoi profesorului. Batrinul l-a ascultat plin de dovotament.

„Este excelent!” striga el. „Gellert este un om deosebit. Permiteti-mi sa copiez poezia, d-le doctor.

„As putea sa fac, daca n-ar trebui sa i-o dau lui inapoi. „

„Stiti ce, d-le doctor,” spunea batrinul. „Dv. mergeti acum la pantofar, pe urma veniti inapoi pe la mine si  luati poezia  de la mine.

„Din partea mea, sa fie!” spunea doctorul si a plecat grabit.

Batrinul a scris poezia si a citit-o, si a recitit-o. „Si acest om sa moara de foame? Iar eu sa traiesc in belsug! El m-a adus pe mine pe calea cea buna, si de atunci cunosc binecuvintarea, ce insoteste o fapta de binefacere si ce efect are ea asupra intregei fiinte. Nu, cei 30 de taleri ii trimet lui inapoi si anume chiar acum. El trebui sa-i aiba din nou, fara sa stie de unde i-a venit.”

S-a grabit la sertarul lui si a scos de acolo o rola cu 30 de taleri si a sigilat-o si a scris pe ea: „pentru cintarea frumoasa, „ in timprui frumoase.” si dandu-i-o fiicei sale, pe care a rugat-o s-o predea in mina  prfesorului Gellert si pe urma sa plece repede, sa nu stie de la cine a primti banii.

Gellert statea in locuinta lui calda si studia cu zel, cind deodata batea cineva la usa, iar la „poftiti” al sau a intrat o fetita, care a pus o rola pe masa si a si plecat. Gellert s-a uitat mirat la banii, i-a luat in mina si a citit ce scria pe rola pe urma a pus-o jos.

„Doar o explicatie  gasesc striga el!”Oare cum cintarea a fost tiparita si a ajuns in mina toturor oamenilor? Este imposibil. Se putea ca doctorul- ? nu-mi pot imagina, pentruca doctorul nici nu cunoaste pe pantofarul si familia lui, si nici cele intimplate cu ei nu are de unde sa stie, pentruca nu-l puteam inca ruga sa se duca la ei, findca nici nu l-am vazut de atunci, mai putin puteam vorbi cu el. Numai Dumnezeu stie ce lagatura are una cu cealalta.

In nedumerirea si incurcatura lui a fost trezit de o noua bataie la usa. Aceasta data un ofiter din garda regala a intrat la el si l-a intrebat: „Am onoarea sa vorbesc cu d-l profesor Gellert?”

„La dispozitia dv!” era raspunsul.

„Maiestatea Sa regala, Printul Heinrich al Prusiei, care de aseara se afla aici in Leipzig doreste sa vorbeasca cu dv. si va intreaba, daca d-le profesor v-ati supara sa va slujeasca cu o vizita.” „Sa-mi slujeasca?” un print regesc al Prusiei? Aceasta nu poate fi decit o eroare, sau o cea mai nepotrivita forma de exprimare. Va rog in modul cel mai supus, fiti amabil sa transmiteti maiestatii sale regale, ca eu socotesc cea mai inalta onoare, sa ma pun la dispositia maestatii sale regale in orice timp, si deoarece eu nu sunt legat de pat, si dupa cum vedeti si dv. cu atit mai bine.

Raspunsul profesorului, pe care condescendenta printului l-a uluit asa de mult, i-a placut asa de mult adjutantului printului, incit i-a spus. „Nu-i nevoie sa va faceti griji.” Zicea adjutantul, „printul regal s-a folosit de acest fel de exprimare condescendenta, d-sul are o stima deosebita fata de persoana dv. Daca voiti sa  faceti printului regal o bucurie prin vizita dv., atunci mi-ar face onoarea, daca as putea sa va insotesc acum pina la maestatea sa regala, daca v-ar face placerea aceasta.”

„Aunci va rog sa-mi fie permis, sa-mi schimb hainele” zicea Gellert.

Adjutantul s-a aplecat, iar Gellert s-a dus in dormitorul lui si in scurt timp a aparut in cele mai frumoase haine  pe care le avea, ca sa-l urmeze pe adjutant.

Cind au intrat la print, aceasta s-a grabit sa-i vina in intimpinarea lui Gellert, ei l- a coplesit cu cele mai frumoase cuvinte de salutare. Imi face o deosebita bucurie sa am in fata mea pe autorul poeziei frumoase. „ in ceasuti bune”.

Gellert nu stia ce sa spuna, cind printul a vorbit de poezia aceasta. Er s-a gindit doar ca trebuia intr-un mod, lui inexplicabil sa fi ajuns publicata  poezia, cum nici el nu-si putea imagina. Cu placere l-ar fi intrebat pe prinz despre aceasta, dar nu se cuvenea sa-i puna o astfel de intrebare printului.

„Mi s-a spus”, continua printul, „ca sunteti suferind” continua printul, „dar ma bucur sa va gasesc intr-o stare mai buna, de cum imi imaginam. Totusi culoarea fetei dv. nu este cea mai buna si se pare ca aceasta vine ca stati prea mult inchis in casa.”

„Ocupatia mea face studierea o necesitate,” zicea Gellert.

„Este adevarat”, continua printul, „ trebuie dv. singur sa va ginditi ca poporul german are nevoie sa-si mentine sanatos poetul lor favorit, si sa aiba grija sa se miste mai mult.”

„Aceasta si o fac, cit imi ajuta puterile, maiestate regala.”

„Desigur, stimate d-le profesor,” spunea printul, „dar nu-i suficient” de cite ori strazile noroiasaeiti taie cheful sa mai iesi pe strada, sa nu vorbim de alte impedimente. De aceea trebuie sa aveti un cal, si sa calariti zilnic”!

„Este adevarat, maiestate regala. Si medicul meu mi-a prescris aceasta, numai nu toti isi pot permite o asa cheltuiala.

„Aceasta este adevarat, d-le profesor, repetind cuvintele, daca inima este asa de simtitoare si miloasa, ca ati dat ultimii 30 de taleri la cei suferinzi.”

Gellert era sa se scufunde in pamint de jena... Stia toata lumea ce facea el in ascuns...?”

Printul, care a observat cit de jenant este pentru el aceasta chestiune si apucind mina lui i-a spus: „ Domnul meu nobil,” spunea el, „ stiu cum traiti dv. si departe de mine sa am ceva de obiectat de felul in care procedati, doresc doar binecuvintarea bogata a lui Dumnezeu pentru dv. Permiteti-mi doar onoarea, sa va daruiesc din grajdurile regale un cal, care se potriveasca cu un om al pacii ca dv.”

„Maiestatii dv. regale!” gingavea poetul surprins, nemaiputind sa mai scoata nici un cuvint, pentruca vocea i-a pierit. Printul insusi era miscat si stringind mina cu duiosie si voind sa-si scurteze, sau sa previna sa mai spuna ceva, a spus; „Chemarea mea ma obliga sa merg mai departe. Dumnezeu cu dv. distinsule domn” Dumnezeu sa va pazeasca si sa va tina inca mult timp pretioasa dv. viata! Sa contribue la aceasta si calul daruit acum. Si aplecindu-se in fata lui, a disparul in camera cealalta.

Intr-o clipa a stat acolo Gellert singur, fara sa se reculeaga, in timp ce adjutantul s-a apropiat de el. „Vedeti mult stimate d-le profesor, Printul regesc nu se lasa mai pre jos decit  primarul.”

Gellert s-a uitat numai la el complet perplex. „De unde stie toate acestaa Printul regal?” a bilbait el.

Adjutantul a zimbit. „Printii nu stiu tot,” spunea, voind sa scoata din situatia lui jenanta i-a spus: „dar deseori totusi mai mutl, decit alti copii ai oamenilor. Nu va spargeti capul si folositi darul printului cu sirguinta, spre sanatatea dv!”

Gellert a inteles aluzia ca este timpul sa plece. L-a rugat pe adjutant sa-i transmita inca odata multumirile lui la printi si a plecat, fiind condus de el pina la iesire.

Mistere, peste mistere s-au adunat in jurul lui. I sa parea ca si cind o putere magica lucreaza in toate ce i s-a intimplat in ultimele zile cu el. Uneori s-a gindit ca totul este doar un vis: dar cind a sosit acasa a vazut pe spargatorii de lemne cum lucrau cu toata sirguinta spagind lemnele lui, iar la intrare l-a asteptat servul regal tinind un cal splendid de friu, car era inhamat si frumos inpobodit.

Semne si minuni se-ntimpla d-le profesor zicea adminstratoarea casei. „Ieri am primit lemnele acestea magnifice, care vedeti cum cresc sub fierastraul si securea taiatorilor de lemne, azi vine un cal regesc! Unde sa punem toate acestea?

„Bine, bine”, spunea Gellert zimbind, „ponii nu cresc in cer, fiti linistita.”

Spre seara a sezut din nou Gellert in locuinta lui. El a platit pe spargatorii de lemne, dar i-a ramas inca o gramada de bani: Avea si un cal frumos, iar sufletul sau era umplut de multumiri cele mai calde fata de Dumnezeu.

A luat pana si a scris o noua poezie:

Ce mare-ti este bunatatea.

Tu, cel vesnic si Preainalt,

Este oare un om in lume,

Care sa nu fi fost miscat de ea?

Este cineva in cine harul,

Sa nu fi trezit un gind duios?

Iubirea te e-inestimabil´a

Sa-ti multumesc e placerea mea

Tu, ce nu m-ai uitat niciodata,

Nu-L uita nici tu, inima mea!

Tu mai facut sa fiu o minune

Eu, ce tie nu-ti fac nimic,

m-ai purtat cu divina rabdare,

Tu, al Carui har eu il uitam,

Tu-mi dai inimii mele pacea

Si duhului meu noi puteri,

Cine imi da fericirea

Nu-i dreapta Ta, ce nu merit?

uita-te suflete la viata,

Tinta, pentru care ai fost creat

In slava-n veci privi vei fata

Celui Vesnic in veci de veci.

Avind un drept in slav´eterna,

La bucurii ce nu trec in veac

Daruri care pe veci sunt ale tale.

Platiti de Miel. prin suferinti,

Sa nu-L laud pe acest Domn

Si sa-ncerc sa-I inteleg ?

El sa ma cheme, iar eu sa n-aud,

Si sa nu ma duc pe calea Lui?

Vointa Lui e in inima mea,

Ea ma-ntareste in veci

IL iubesc pe El mai pre sus de toate

Si ca pe mine  pe aproapele.

Aceasta imi este multumirea, aceast este voia mea;

Vreau sa fiu perfect cum El e

Cit timp ascult ce-mi spune El

Chipul Sau se reface-n mine

In sufletu-mi e iubirea Lui

Asa face El sarcina-mi usoara

Si chiar daca-s slab si mai gresesc

Pacatu-n mine nu mai domneste

Si nu mai fac ce spune el.

Ah Domne ajuta-mi ca iubirea

Si haru-ti sa-l tii in mine treaz

El-ntareste dorinti bune

Sa-ti daruesc viata mea

El-mi e mingaierea in zi de ceata

Si conducator cind soarele-i sus.

El invinge n-sfirsit in mine

Teama de ultimul meu drum.

Cind a sfirsit poezia, a intrat doctorul. „Din nou o poezie?” striga, punind pe masa manuscriptul cintarii „in ceasuri bune”.
„Bineinteles una noua” spunea Gellert cu zimbat pe fata si dechizind sertarul punind foia in el, si inchizindu-l a spus: Aceasta n-o mai primiti doctore, caci numai Dumnezeu stie, ce ati facut cu cealalta!”

Doctorul nu s- a mai putut opri de ris, cind Gellert a povestit tot ce a patit el cu poezia aceea. „Acum va rog sa va spovediti ce ati facut cu facut cu ea!” striga el.

Doctorul s-a uitat la el lung si i-a spus: Dumnezeu a dat binecuvintarea Lui la aceasta cintare si ea a facut din ea ce s-a facut. Aceasta este totul. Eu pot scrie retete scumpe d-l meu cel mai distins, dar eu recunosc ca farmacistul nu va poate ajuta si nici eu. De data aceasta Cel de Sus v-a ajutat, fara sa fi visat aceasta. A lui sa fie Slava!”

Si spunind aceste cuvinte s-a grabit sa plece...

(autor: M.O. Horn; traducere: nenea Zoli)